Statul paralel din fiecare

Statul paralel nu este o invenţie a partidului la putere. Este o invenţie a unei societăţi care, cu mentalităţile şi comportamentele ei, a preferat să dedubleze realitatea în loc să o înfrunte. Iar asta nu de ieri, de azi, ci de multe decenii încoace. Adică să creeze o realitate paralelă, suportabilă, la care să se poată acomoda cu uşurinţă. Realitatea paralelă e aceea în care vindecarea nu e posibilă decât dacă dai şpagă medicului, o autorizaţie nu poate fi obţinută decât dacă dai şpagă unui funcţionar, un examen un poate fi trecut decât dacă dai şpagă profesorului. Oricât de fictivă sau de imaginară a fost această realitate, mereu hrănindu-se din realitatea tuturor disfuncţionalităţilor statului şi, de fapt, chiar alimentând în felul acesta ruina însăşi a unui stat, la un moment dat aceasta realitate închipuită a devenit funcţională şi efectivă. Ca orice lucru modern bine făcut, devine ceva tehnic, sistematic, rational şi urmărit îndeaproape. Existenţa lui nici măcar nu este percepută şi cu atât mai puţin chestionată : toată lumea ştie că trebuie să mergi cu plicul la medic şi cu Kentul la primărie. Toate generaţiile de studenţi ştiu că la profesorul X nu treci dacă nu depui 50 de euro în contul comun al grupei. Toate acestea au funcţionat nestingherit zeci de ani. Şi ele au distrus orice posibilitate a statului de a se însănătoşi. 

Statul român este azi putred în toate măruntaiele sale, nu doar la vârf, este putred şi printre miniştri, dar şi la nivelul funcţionarilor celor mai mărunţi şi al asistentelor cele mai modeste de pe cuprinsul patriei. De aceea, pe cât de binevenită este revolta unei părţi a societăţii în faţa unora dintre reprezentanţii acestui stat putred, pe atât de nesfârşită şi epuizantă s-ar putea dovedi această revoltă dacă ea ar trebui să vizeze toată administraţia publică din România. Pentru că dacă azi va demisiona un ministru sau un prim-ministru, vor fi zeci de mii de funcţionari gata să-i ia locul, împărtăşind exact aceeaşi mentalitate. Iar în adândurile lui, în măruntaiele lui din toate birourile ticsite de dosare şi de sictirul funcţionarilor, se vor găsi mereu alţi şi alţi oameni gata să calce pe cadavre pentru un status-quo sau pentru o formă de mărire (glorie sau salariu sau şpagă).

Statul paralel există de foarte multă vreme şi este fabricat prin contribuţia fiecăruia dintre noi atunci când alege să nu folosească drumul anevoios al legii şi al normei, ci drumul scurt al aranjamentului şi descurcărelii. Fiecare plic cu 100 de lei sau 200 de euro este o cărămidă la buncărul statului paralel în care se ascund azi toţi cei care simţim că ne fură prezentul şi viitorul. Iar despre acest stat, care a funcţionat şi funcţionează încă destul de bine, am aflat atunci când am realizat, unii dintre noi doar, nu toţi, că a da un plic medicului nu e bine, că a cumpăra o diplomă e o infracţiune, că a falsifica o licitaţie e ilegal. Abia atunci ne-am descoperit inabilitatea de a respecta legea, uşurinţa cu care o încălcam, mirarea că ceea ce am făcut până atunci în acest fel a devenit brusc ilegal. Extrapolaţi asta de la 100 de euro la 1 milion de euro şi veţi avea schema nu doar a corupţiei, ci şi a alimentării prin mărunta corupţie a monstrului de stat care a produs bogăţii de neimaginat şi fărădelegi criminale.

Cu fiecare plic dat unui medic, unui profesor, unui funcţionar, am asasinat încă o şansă de a instaura domnia legii într-o administraţie sufocată de presiunea şi tentaţia corupţiei. Cu fiecare plic şi cu fiecare aranjament am fragilizat statul de drept şi am întărit statul paralel în care atâţia dintre noi şi-au dorit să ajungă şi îşi doresc încă, pentru că el produce bogăţie rapidă, diplome rapide, sănătate, reputaţie publică, stele pe umăr şi orice altceva. Împotriva acestui stat închipuit şi totuşi atât de real nu e de ajuns să protestăm în stradă. Din punctul de vedere al celor care au profitat masiv de pe urma închipuirilor noastre şi a naivităţii noastre că în felul acesta se "rezolvă" totul în România, da, lumea din afară este paralelă, nu are nici o putere asupra lumii lor. Există o lume completă şi autosuficientă, care nu depinde de un singur om, care este anume construită să nu depindă de un singur om, tocmai pentru a supravieţui vremelniciei funcţiilor şi persoanelor. Este o lume pe care însă o cunoaştem, mai mult sau mai puţin, cu toţii. Nu vine din afară, nu vine din viitor, ea vine din biografiile noastre şi din felul nostru de a fi unii cu alţii. Nu, nu vreau să spun că suntem cu toţii hoţi. Vreau doar să spun că nu ne-a deranjat prea mult existenţa hoţilor printre noi. Mai precis : ne-au revoltat întotdeauna hoţii de buzunare şi găinării, niste amatori. Dar am fost indiferenţi, dacă nu respectuoşi şi chiar admirativi, faţă de hoţii cu ştaif, descurcăreţii, inteligenţii, oportuniştii. Au încăput cu toţii, indistinct, în definiţia noastră generoasă a succesului.

Astăzi însă succesul lor e pe cale să năruie o societate întreagă. Ei nu înţeleg ce avem cu ei, că doar noi i-am creditat cu încredere şi admiraţie, iar noi nu înţelegem cum am ajuns aici. Am ajuns pas cu pas, zi de zi, mărunt, modest, tăcând, înghiţind, acceptând, trecând cu vederea sau dând o sută de lei ca să prindem loc în faţă. Iar in faţă azi nu mai e nimic. Decât furia si revolta.

Pragurile corupţiei noastre

O societate întreagă este mistificată de la începutul acestui an de o presupusă dezbatere în jurul unui prag valoric pornind de la care abuzul în serviciu ar deveni infracţiune. De aproape un an, politicieni şi societate civilă, putere şi opoziţie, jurnalişti şi jurişti, profesionişti şi amatori se întreabă în modul cel mai serios cu putinţă de la ce sumă în sus putem spune furtului furt atunci când el este săvârşit de un funcţionar public sau de un demnitar al statului român. Furtul rămâne furt pentru muritorii de rând indiferent de sumă. Dar funcţionarilor şi demnitarilor trebuie oare sau nu să le asigurăm un confort în acţiunile lor publice sau private creînd un spaţiu de legalitate suplimentar în care furtul ori paguba „să nu se pună”?

Mi se pare că tristeţea cea mai mare este că atât de multă lume s-a corupt moral atât de intim şi de durabil încât poate să dezbată despre existenţa unui asemenea prag. Într-o serie de articole bine documentate, jurnalistul Liviu Avram a demonstrat, citând texte şi mesaje oficiale ale Comisiei de la Veneţia, că expresia „high treshold” din formulările lor nu se referă la un prag financiar „înalt” care ar desfiinţa tot ce e corupţie sub acest prag valoric în ceva cinstit, ci se referă la gravitatea superioară a unor consecinţe izvorâte din decizii politice sau administrative. Iar gravitatea superioară se referă la infracţiuni împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice etc. Liviu Avram a vorbit, tot el a ascultat. Pentru că în mintea funcţionarului român parvenit şi pus pe căpătuială, nu contează astfel de infracţiuni abstracte, ci contează doar „cât îi iese lui” fără să fie pedepsit pentru asta.

Pentru că aceasta este esenţa discuţiei despre pragul financiar al abuzului în serviciu: pervertirea ideii democratice în folosul beneficiului personal sau de clan. Comisia de la Veneţia susţine că statul de drept, domnia legii, trebuie apărată din punct de vedere juridic inclusiv (adică nu doar) printr-o interpretare strictă a unor termeni, ceea ce ar trebui să-i scutească tocmai de instrumentalizarea politică şi interesată. Altfel spus, „pragul înalt” în utilizarea sintagmei de „abuz în serviciu”, de pildă înseamnă a o feri de o manipulare cum este cea care o trece prin filtrul banilor. Comisia ne spune exact invers decât vor să ne facă să înţelegem oamenii noştri politici. Miza în definirea abuzului de serviciu este dublă: protejarea instituţiilor democratice şi a funcţionării lor împotriva abuzurilor unor indivizi şi evitarea cuantificării financiare unor concepte majore ale justiţiei în societate (altfel spus, dreptatea, libertatea, egalitatea în faţa legii şi alte valori nu trebuie să poată fi măsurate în bani).

Or ceea ce fac politicienii noştri şi fidelii lor slujitori mediatici este opusul acestor două idei nobile: pe de o parte, subordonarea instituţiilor şi deturnarea funcţionării lor în profitul unor indivizi (oameni politici sau şefi mari şi mici numiţi de ei); pe de altă parte, negocierea pe bani a dreptăţii. A fixa un prag financiar abuzului în serviciu înseamnă de fapt a spune că faptele de corupţie care au loc sub acest prag sunt lucru cinstit.

„19.000 de lei nu o să deranjeze pe nimeni, nu-i aşa?”. Aceasta este cea mai luminoasă definiţie a corupţiei. Haideţi să ne înţelegem, că oameni suntem, uitaţi, 19.000 nu e aşa de mult, nu-i aşa? Nu se vede într-o sumă mai mare. Pe de altă parte, e un preţ destul de corect pentru orice mic corupt. Un cadou, o atenţie de circa 4.000 de euro nu se vede în bugetul unei instituţii, dar e un preţ numai bun pentru funcţionarul de rând care vrea şi el să aibă dreptul la firimiturile de la ospăţul celor mari, care trebuie să-şi facă mâna cu ceva, totuşi!

Ar trebui poate să spunem că discuţia despre un prag financiar al abuzului nu putea să găsească un loc mai fertil decât într-o societate care acceptă descurcăreala ca definiţie a reuşitei sociale, iar dreptatea, corectitudinea şi cinstea ca variabile de moment ale unei negocieri („ne înţelegem, că oameni suntem...”) şi nicidecum ca valori intrinseci care trebuie să călăuzească şi să coaguleze o societate.  

A accepta un prag financiar pentru o infracţiune precum abuzul în serviciu, adică pentru o infracţiune de către cineva care trebuie să se afle în slujba cetăţeanului, înseamnă a recunoaşte că dreptatea sau cinstea au un preţ în sensul cel mai comercial al termenului. Şi mai înseamnă că în orice situaţie acestea sunt negociabile. Că legea nu e lege, ci e tocmeală. Că persoana ajunsă într-o funcţie, prin încrederea concetăţenilor lui, poate să o traficheze liniştit până la pragul la care „nu deranjează pe nimeni”, că avantajul pe care i-l conferă funcţia în raport cu ceilalţi se întăreşte de acum prin aceea că are dreptul, privilegiul să fure 1 leu, 1.000 de lei, 19.000 de lei sau 200.000 de lei.

A accepta pragul financiar pentru abuzul în serviciu înseamnă a inversa serviciul pe care funcţionarul trebuia să-l presteze în beneficiul cetăţenilor în servicii financiare pe care aceştia trebuie să le ofere funcţionarului. Desigur, până la un anumit prag.

A accepta un prag financiar înalt pentru abuzul în serviciu este ca şi cum am considera că un prag înalt al alcoolemiei în sânge la volan are ca efect scăderea numărului celor care conduc beţi şi omoară oameni, nu pentru că nu mai mor oameni, ci pentru că cei care conduc nu mai sunt consideraţi beţi.

Suntem pe cale, ca societate, să începem să ne târguim reperele valorice care ne ţin împreună şi ne ghidează existenţa în comun. Dacă admitem că un condamnat penal are „dreptul” să fie preşedinte, dacă admitem că nu e condamnabil să furi salariul pe un an al unui medic rezident sau profesor începător, nu înseamnă că producem noi repere de moralitate, ci că diluăm orice repere şi orice limite ale moralităţii publice. Ştergând graniţele dintre dreptate şi nedreptate, abuz în serviciu şi serviciu în folosul comunităţii, între funcţionarul cinstit şi hoţul mărunt nu vom lărgi sfera dreptăţii şi a cinstei, ci vom face din minciună şi hoţie un mod legal şi „moral” de a fi împreună.

Azi negociem pragul financiar înalt (adică să se poată fura cât mai mult) pentru abuzul în serviciu. Probabil că mâine va fi nevoie, în societatea lupilor hămesiţi votaţi de mieluşei, să negociem un alt prag înalt, pentru alcoolemia unui prefect, pentru uciderea de către un senator sau o beizadea a unor nevinovaţi pe trecerea de pietoni, pentru concentraţia dezinfectanţilor din spitale, pentru numărul de morţi începând de la care considerăm că merită să facem ceva etc. Iar mai apoi, cu totul mistificaţi şi convinşi de integritatea noastră, vom negocia cele mai înalte praguri, toate pragurile posibile pentru noul preşedinte, astfel încât să nu-l mai putem deosebi de imaculata concepţie, de neprihănirea prin care se aseamănă, în ochii noştri, cu noi înşine, cei care l-am votat.

Utopia

Dragi prieteni, dragi complici în utopie,

Aţi fost copleşitor de mulţi cei care v-aţi răpit măcar câteva secunde şi o frântură de gând să-mi scrieţi la ceas aniversar. Şi oricât am fi de postmoderni şi oricât ne-am preface de indiferenţi, asemenea gesturi nu pot să nu ne emoţioneze.

Îmi pare că aceasta este una dintre emoţiile sănătoase care, pornind de la o situaţie simplă, de jubileu, indică într-un plan mai larg şi detaşat de persoana mea posibilitatea unei forme active şi concrete de solidaritate. Mai cred că generalizarea comunicării instantanee dă naştere, în sensul cel mai bun al termenului, la ceea ce aş putea numi « conversiunea utopică » a unei comunităţi umane.

Să mă explic.

       

Am avut privilegiul de a purta, marţi, 23 mai 2017, la Paris un dialog dens şi provocator cu filosoful Felwine Sarr, una dintre vocile cele mai percutante ale gândirii senegaleze şi africane de azi. Sugestia lui prealabilă a fost să dialogăm despre utopie pornind de la opera lui Miguel Abensour, recent dispărut dintre noi, un autor care l-a inspirat şi pe Felwine când a scris Afrotopia, eseul său despre necesitatea unei utopii africane.

Ideea de a discuta despre utopie s-a dovedit fericită din clipa în care am înţeles, din scrierile celor doi, care e sensul pe care putem şi trebuie să-l dăm azi utopiei. Pornind de la idei ale unor autori ca Walter Benjamin sau Ernst Bloch, Abensour vede în utopie nu o dulce reverie sau o mitologie desprinsă de orice realitate, ci o condiţie a fiinţei umane neîmplinite care se vede pe sine capabilă să iasă din condiţiile reale în care se află pentru a se proiecta, împreună cu semenii săi, într-un real alternativ, care să-i permită împlinirea. Cum ar spune Ernst Bloch, existenţa utopiei dovedeşte că oamenii trăiesc cu speranţă, iar dispariţia speranţei şi a utopiei conduce, a condus deja în istorie, la cele mai tragice experienţe ale dominaţiei totalitare. O societate care încetează să spere, care încetează să se proiecteze pe sine dincolo de actualul în care trăieşte, într-o alteritate socială mai dreaptă, este o societate resemnată, care găzduieşte în sine germenii totalitarismului. În acest sens pot să spun că, la mijlocul întunecatului deceniu opt al veacului trecut, în România rămăseseră foarte puţini aceia care mai sperau şi care puteau măcar să-şi imagineze această ţară altfel decât încremenită pe veci într-o realitate săracă şi tristă. Speranţa devenise ideologie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Utopia nu este neapărat o predicţie asupra viitorului sau o proiecţie înspre ceva indeterminat şi îndepărtat, ci mai degrabă un avertisment asupra prezentului şi o irupţie în prezent a unei pluralităţi de alte prezenturi posibile. Conversiunea utopică despre care vorbeam mai sus se referă la disponibilitatea pe care o are un grup uman, minoritar sau majoritar într-o societate, de a propune un nou raport cu lumea sub forma unei experienţe în sensul cel mai tare al termenului, experienţă a posibilei şi necesarei schimbări a lumii. Ea este afect împărtăşit între membrii unei comunităţi, credinţă în capacitatea lor de a inventa un alt fel de real. Care sunt gândurile, gesturile, discursurile, sentimentele, celor care aleg la un moment dat să refuze realul aşa cum este el şi să adere la o utopie, să se întoarcă dinspre ordinea dată înspre o nouă ordine, înspre un nou tip de investire şi de participare socială?

Scriu aceste rânduri cu gândul la conversiunea utopică pe care a experimentat-o o parte a societăţii româneşti începând cu 2012, continuând cu protestele împotriva proiectului de la Roşia Montana, apoi cu furia post-Colectiv, pentru a culmina cu rezistenţa urbană din iarna acestui an. De fiecare dată, în forme diferite, cu energii şi motivaţii diferite, cu mobilizări diferite, cei care au ieşit din case au imaginat o Românie altfel, o Românie mai bună şi mai dreaptă. Desigur, poate că nu au făcut-o după reţeta clasică a revoluţiilor, iar asta le-a atras fulgere şi blesteme din partes criticilor şi cinicilor de serviciu; nu au făcut-o nici îndeajuns de eficient pentru a impune reforme masive în societate. Dar au avut un merit major şi ireductibil: au creat de fiecare dată o utopie, au propus forme noi de solidaritate prin care se poate rezista confiscării politice a adevărului sau a dreptăţii. Au produs breşe şi au fisurat ecranul în care mai-marii zilei ne oglindesc sub chipurile lor hidoase. Şi prin aceste fisuri s-a văzut şi s-a simţit oroarea minciunii, a corupţiei şi a nedreptăţii.

Nu este deloc sigur că vor dura sau vor învinge aceste conversiuni utopice, prin care, în mod real sau în mod virtual, bărbaţi şi femei din societate se încăpăţânează să refuze ordinea strâmbă impusă de maşinăria politico-financiară şi secreto-mediatică a unei oligarhii visându-se eternă. Dar măcar ele întreţin viu şi nealterat principiul speranţei, prin care cei care speră azi îşi învaţă copiii şi urmaşii să spere şi ei, să reziste şi ei, să viseze la o Românie mai bună, în care să se poată întoarce mulţi dintre aceia care au părăsit-o în aceşti din urmă ani, disperaţi sau resemnaţi.

Mi se pare vital ca în anii ce vin şi mai ales în anul 2018, an al celebrării unităţii, să exersăm fără încetare atitudini fără de care utopia poate să moară. Ea trebuie şi poate să rămână fecundă nu doar prin gesturi eroice şi excepţionale (şi câtă nevoie avem în continuare de eroi şi de modele!), ci şi prin practici cotidiene şi repetate, prin manifestări ale solidarităţii şi ale responsabilităţii faţă de celălalt, prin uzul neobosit al raţiunii împotriva tuturor dogmatismelor care se întind ca nişte plăgi printre noi, prin forme ale ospitalităţii faţă de alteritate, prin rezistenţa la ofertele ispititoare prin care ni se cumpără libertatea de expresie sau spiritul critic.

Mi se pare la fel de crucial să refuzăm falsele utopiile, acelea care promit periodic râuri de lapte şi miere, mii de kilometri de autostradă şi salarii minime maxime, pentru a ne scufunda şi mai mult în propriile noastre neputinţe. Trebuie să refuzăm utopiile fabricate de experţi în strategii electorale, în sondaje publice sau în comunicare, de maeştrii identităţii şi ai mântuirii, de elitele luminate şi mai ales autosatisfăcute pentru a democratiza utopiile şi pentru a deschide larg posibilitatea împărtăşirii de către fiecare – tânăr, bătrân, bărbat, femeie, muncitor, scriitor, creştin, musulman, ateu, heterosexual, homosexual etc. – a locurilor şi timpurilor şi felurilor de a fi împreună.

Sună oare naiv toate acestea? Cu siguranţă: dar e o naivitate necesară care ne îngăduie să ne sustragem cu folos realului, ca o barieră care ne fereşte să cădem în hăul deschis de dispreţul faţă de celalălt, de acceptarea inacceptabilului şi de resemnarea în faţa violenţei politice, financiare, religioase, rasiale şi de orice alt fel. Să ne smulgem o clipă din realul dat, să-l suspendăm, să-l privim din exterior, pentru a ne întoarce apoi înspre el cu toată energia cu care, fiecare şi împreună, putem să-l alterăm, să-l dislocăm şi să-i dăm chipurile unei noi umanităţi.

Către un nou ev mediu

Răsună media românească şi mediul on line de triumful împotriva a ceea ce vajnicii luptători numesc „corectitudine politică”. Hidra multiculturalismului şi a drepturilor omului a fost învinsă; de acum, nici o putere imperialistă, nici o ideologie occidentală nu ne mai poate impune să tăcem atunci când vrem să-i înjurăm pe ţigani, să-i refuzăm pe imigranţi, să-i excludem pe homosexuali. Suntem iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât. Suntem din nou liberi, ne regăsim în ethosul nostru franc, superior, sigur pe el însuşi şi dispreţuitor faţă de oricine nu e ca noi.

Vreme de mai bine de două decenii, Occidentul a încercat să ne forţeze să înţelegem alteritatea şi să o acceptăm. Banii lui Soros şi ai Europei au încercat să ne cumpere, să ne deformeze şi să ne transforme în ceea ce nu suntem. Dar am rezistat. Am început cu ungurii, am continuat cu ţiganii, am adaugat minorităţile sexuale şi musulmanii, nu am uitat când a fost nevoie nici de femeia emancipată, ne-am întors la fiecare din aceste figuri ale insuportabilelor alterităţi de fiecare dată când am simţit că e nevoie să ne adeverim. Şi nu oricum, ci prin ură. Un ţigan nu e ţigan dacă nu e şi „împuţit”; ungurul adevărat e „bozgor”; homosexualii au prea multe nume şi prea vulgare ca să le putem enumera aici; toţi arabii sunt musulmani şi toţi musulmanii sunt terorişti. Orice african care a ajuns să joace fotbal în România a devenit numaidecât „cioară” sau „maimuţă”. O femeie singură sau emancipată e curvă; spre deosebire de ei toţi, un bărbat alb şi creştin, emancipat, e întotdeauna deştept şi descurcăreţ, însăşi definiţia virtuţii.

Vreme de mai bine de două decenii, ne-am prefăcut sistematic, pe bani europeni, că vrem să învăţăm ce înseamnă diferenţa şi diversitatea. Am simulat tot ce s-a putut simula ca să creăm ONG-uri, ca să drenăm milioane de euro, ca să cumpărăm laptopuri, maşini, terenuri şi orice altă formă de recunoaştere simbolică a reuşitei în societate. Am făcut educaţie pentru diversitate exact atât cât ne-a impus Inspectoratul şcolar sau Ziua Europei. Nimeni nu pare să fi crezut vreodată în integrarea socială a ţiganilor; nimeni nu a făcut vreun pas dincolo de atavica spaimă de unguri, care tot vor să ne fure Ardealul. Nimeni nu a crezut vreodată că există musulmani inteligenţi, paşnici sau toleranţi. Nimeni nu crede că homosexualii sunt altceva decât fie nişte bolnavi, fie nişte unelte ale diavolului. Şi, evident, nimeni nu crede în ţara noastră că negrul chiar este om pe deplin.

Se va putea spune că exagerez, că sunt totuşi unii care cred, împreună sau separat, unele dintre aceste lucruri. Dar dacă am spus „nimeni” este pentru că nici una dintre ieşirile înspre alteritate, nici una dintre căile care conduc de la părăsirea confortului majorităţii spre acceptarea oricărei forme de minoritate nu a devenit vreo clipă majoritară, nu a fost interiorizată la nivel societal, transformată în normă de conduită individuală şi publică. Există militanţi, desigur, care luptă eroic de ani de zile să facă recunoscute drepturi sau sensuri noi ale înţelegerii pentru cei diferiţi de majoritate. Dar ei continuă să fie azi o minoritate infimă, ca număr şi ca impact public, pitorească şi exterioară mai degrabă, ce pare compusă  din tineri fie naivi, fie vânduţi, fie periculoşi etc.

Toate canalele de difuzare în masă a opiniilor celebrează înfrângerea în ţările occidentale a multiculturalismului, ca şi când noi am fi ştiut vreodată ce este acesta. Toţi profesioniştii părerilor consideră binevenită moartea corectitudinii politice, ca şi cum ar fi existat pentru o anumită perioadă, în societatea românească, norme fidele acestor practici şi care şi-ar fi dovedit acum lipsa de viabilitate. Să ne înţelegem bine între noi şi să nu ne mai amăgim: nu am fost niciodată, în ultimele două decenii şi ceva, multiculturali sau corecţi politic. Conferinţele, şcolile de vară, programele europene sau ONG-urile care au militat cu toată buna lor credinţă, dar şi cu lipsa lor de pricepere, pentru aşa ceva nu au clintit cu nimic certitudinile noastre ancestrale. Nu a dispărut un singur banc cu ţigani sau cu negri sau cu evrei sau cu blonde din folclorul românesc postcomunist. Dimpotrivă, internetul şi televiziunile au propagat şi mai tot acest folclor pretins umoristic, l-a diversificat, l-a rafinat sau l-a vulgarizat radical şi l-a sădit şi mai adânc în spiritele noastre glumeţe şi îngăduitoare. Aşa după cum reţelele sociale contribuie zi de zi la multiplicarea şi difuzarea imaginilor care trebuie să ne susţină certitudinile anti-multiculturale şi „necorecte politic”. Nu contează că astfel de imagini sunt imagini de sinteză, trucaje sau falsuri, ele sunt folositoare câtă vreme pot să ţină în viaţă şi să alimenteze imaginarul nostru populat cu duşmani, cu toate minorităţile şi inferiorităţile posibile.

Lansăm periodic şi de fapt reluăm de fiecare dată de la zero ofensive hilare şi periculoase: ba împotriva ungurilor, ba împotriva imigranţilor musulmani, ba împotriva homosexualilor. Nici una dintre campaniile anterioare nu a lăsat urme în memoria colectivă. Ungurul nu a încetat să fie iredentist, musulmanul se străduieşte mereu să intre în ţară, să ne islamizeze şi să pună bombe peste tot, homosexualii au un singur gând, să ne strice bunătate de familie tradiţională. Plantăm drapele tricolore pe munţi, vopsim bănci, îngropăm porci, facem reality show-uri în biserici, facem coaliţii monstruos de mari ca să fim siguri că toate aceste pericole nu ne vor atinge în fibra noastră cea mai intimă.

(Despre negru mi se pare de-a dreptul inutil să vorbesc: e figura prin excelenţă a ceea ce nu poate fi asimilat şi acceptat. Ceea ce l-a făcut tolerat, adică indiferent până acum e îndepărtarea lui în spaţiu şi raritatea lui pe plaiurile mioritice. Dar abia o invazie africană ne-ar face să murim cu toţii, colectiv şi efectiv, de frică.)

  

Asistăm la o revenire în forţă, rafinată, multiplicată şi elaborată, a mecanismelor urii faţă de celălalt. Societatea românească pare să răsufle uşurată că a scăpat de tirania „corectitudinii politice”, în timp ce aceasta nu a funcţionat niciodată şi nu a opresat pe nimeni. Toţi experţii CP sunt cei care se situează azi, ca întotdeauna, împotriva ei. Toţi cunoscătorii ei ştiu cu toată certitudinea din lume că ea şi numai ea a distrus valorile superiorităţii occidentale şi că, din fericire, am rămas noi, la marginea acestui Occident decrepit, să salvăm ce se mai poate salva din sfânta noastră identitate compactă şi omogenă. Occidentul acesta a păcătuit de moarte acceptând în sânul lui şi musulmani, şi negri, şi homosexuali, care iată, acum îşi dovedesc nerecunoştinţa faţă de generozitatea stăpânului tolerant şi îi muşcă mâna binevoitoare. Ne temem, cu spaime specifice sfârşitului lumii la anul 1000, de moartea lumii noastre sub asaltul bombelor islamice, al impurităţii rasiale şi al perversiunii sexuale. Ne refugiem şi ne baricadăm în „Grădina Maicii Domnului” care este patria noastră binecuvântată şi ne angajăm să nu ne lăsăm distruşi de aceşti monştri ai inumanităţi. Noi suntem frumoşi, buni, ospitalieri, dar numai pentru cei ca noi. Faţă de toţi ceilalţi trebuie să rămânem necruţători.

Oameni politici interesaţi de virtuţile populismului – de la social-democraţia ortodoxistă, misticoidă şi amatoare de entertainment religios până la liberalii respectabili care consideră femeia incapabilă de anumite performanţe profesionale –, intelectuali de stânga denunţând imperialismul mascat sub „corectitudinea politică”, dar şi intelectuali de dreapta apărători ai familiei tradiţionale, vedete media ajunse celebre pentru că au „curajul” să o spună verde-n faţă, precum şi milioane de români simpli, se întâlnesc cu toţii într-un efort de combatere a efectelor nefaste pe care le-a provocat în rândul societăţii româneşti propagarea ideilor nesănătoase ale multiculturalismului, ale exceselor provocate de prea multe, dom'le, drepturi ale omului. Efortul acesta capătă forme dintre cele mai diverse: de la declaraţii emfatice ale politicienilor, care confundă voit violenţa verbală cu libertatea de expresie, la analizele elaborate ori glumiţele subtile ale intelectualilor, trecând uneori prin alese jocuri de limbaj ca nişte ocheade discrete făcute fan cluburilor virtuale, ajungând până la deversările masive, voit necenzurate de pe orice pagină de facebook sau de pe orice forum, de înjurături şi manifestări ale urii, nici o contribuţie nu este prea mică pentru a desăvârşi imaginea perfecţiunii de sine. Sau măcar pentru a dovedi că adevărul nu poate fi decât unul singur şi nu poate fi decât de partea noastră, a celor care ne constituim istoric, organic sau mecanic, în majorităţi.

Apreciez că eşecul cel mai răsunător şi cu consecinţe dintre cele mai  greu de imaginat deocamdată în societatea românească este eşecul educaţiei sociale – făcute de educatori, de intelectuali, în şcoală, în cărţi sau în media – în spiritul respectului faţă de alteritatea radicală. Cu alte cuvinte, şi oarecum complementar, victoria cea mai răsunătoare este aceea a identităţii omogene, reactive, repliate pe ea înşăşi şi având mereu nevoie să se justifice prin excluderea sau stigmatizarea celuilalt. Triumful este deopotrivă al mecanismului care asigură în mod repetat şi garantat fixarea în propriile-i repere a identităţii, şi anume ura.

În acest timp însă, în acest peisaj umplut de figurile inventate ale atâtor monştri externi, pierdem treptat posibilităţile prin care putem să detectăm şi să vindecăm monstruosul din noi înşine. Urându-i cu asupră măsură pe toţi cei care sunt altfel decât noi, înzidim în noi înşine câte un ungur, câte un musulman, câte un ţigan, câte un homosexual, aşa cum Manole şi-a zidit iubita în peretele mânăstirii, sperând că aceasta va dăinui astfel dincolo de precaritatea propriei condiţii. Dar vocile acestora ne vor bântui peste timp şi ne vor transforma ireversibil în minoritari faţă de noi înşine, fiinţe incapabile să gestionăm inumanul care ne pândeşte sub forma cruzimii sau a indiferenţei faţă de cei neputincioşi ori pribegi, a lipsei de compasiune sau de solidaritate pentru cei suferinzi, a abandonului copiilor şi bătrânilor noştri, a insensibilităţii faţă de forme tot mai extreme ale violenţei.

Un nou ev mediu, de această dată întunecat, se deschide cavernos înaintea noastră, dacă nu ne vom trezi la lumina unei raţiuni colective educate, responsabile şi ospitaliere. 

Corupţie şi iertare

Se vorbeşte în ultimele luni atât de mult despre graţiere şi amnistie, încât riscăm să uităm chiar punctul de pornire al acestor discuţii. Prin iniţiative guvernamentale sau parlamentare, PSD şi-a făcut un obiectiv major, prioritar, din a propune o legislaţie a graţierii. Nu o legislaţie mai bună privind drepturile bolnavilor, nici iniţiative pentru îmbunătăţirea vieţii celor peste 20.000 de copii care suferă în centre de plasament, în orfelinate sau alte instituţii, nici a zecilor şi sutelor de mii de copii rămaşi singuri după ce părinţii lor au fost alungaţi din ţară, în cautarea unui trai mai bun, de regimurile anterioare. Nu există nici o dezbatere publică privind măsurile urgente care se impun pentru protejarea patrimoniului material şi imaterial al ţării, a resurselor forestiere sau naturale ale ţării. Orice astfel de iniţiativă şi orice astfel de dezbatere ar fi demonstrat întâi de toate opţiunea guvernanţilor pentru anumite valori care ţin împreună societatea. Căci, într-adevăr, care sunt valorile în jurul cărora ne regăsim azi, care este agenda comună a societăţii, care sunt preocupările cele mai arzătoare ale cetăţenilor şi ale celor care îi reprezintă? Suferinţele bolnavilor? Suferinţele insuportabile ale copiilor orfani şi abandonaţi? Asigurarea unei educaţii de calitate pentru generaţiile viitoare? Grija pentru cum va arăta ţara pe care o lăsăm moştenire copiilor noştri? Responsabilitatea faţă de o viaţă mai bună pentru cei mai mulţi dintre noi?

Nu, nimic din toate acestea. Agenda publică are ca prioritate zero graţierea unor fapte de natură penală, cu deosebire a pedepselor pentru acte de corupţie. Adică punerea în libertate cât mai rapidă a unui grup de câteva sute sau mii de persoane condamnate pentru furt din avuţia comună a societăţii.

Mai trebuie remarcat un aspect al acestei atenţii acordate graţierii. Legea care va rezulta din cogitaţia acestor guvernanţi are un efect limitat nu doar prin numărul de beneficiari, ci şi prin durata aplicabilităţii sale. Să trecem peste faptul că beneficiarii sunt o categorie cu totul nereprezentativă pentru societate. Că aceştia vor avea, graţie legii, o viaţă mai bună sau mai uşoară, spre deosebire de copiii instituţionalizaţi, care sunt cam de zece ori mai numeroşi, ori de bolnavii din spitale sau de copii în general, care îşi pierd dreptul la o educaţie de calitate sau la un mediu înconjurător sănătos. Să trecem peste asta şi să privim doar gradul şi durata de aplicabillitate a legii graţierii. O lege severă şi dreaptă a pădurilor ar salva, prin aplicarea ei recurentă, pentru ani sau zeci de ani o parte din patrimoniul natural al ţării. Însă o lege a graţierii este un act juridic cu efect punctual şi nerepetitiv. Se graţiază corupţii care se găsesc în acest moment în închisori. Odată efectuată eliberarea lor, ce se întâmplă cu această lege? Rămâne ea în vigoare? Dacă da, mai poate fi ea vreodată aplicată? Dacă, de pildă, azi sunt graţiaţi toţi cei condamnaţi până la această dată pentru „abuz de fals”, începând de mâine ce se întâmplă cu eventualele noi condamnări pentru „abuz de fals”? Vor face ele obiectul unei noi graţieri? Şi dacă da, asta se va întâmpla în virtutea aceleiaşi legi sau în virtutea unei noi legi a graţierii?

Există apoi o dimensiune mai largă a unei asemenea legi şi care trebuie luată în considerare cu orice preţ. Este vorba de dimensiunea beneficiului pentru societate. Contribuie legea graţierii la o societate mai dreaptă, creează ea condiţii pentru o viaţă comună mai bună pentru membrii societăţii?

Graţierea este în primul rând, şi aşa cum îi spune numele, un act de iertare. În numeroase ţări, atribuţia graţierii este excercitată în mod cu totul excepţional de către preşedintele ţării (în cazul monarhiilor de către rege sau regină), ca o moştenire a unor prerogative ale suveranului din vremi trecute. Astăzi, preşedintele ales sau parlamentul ales pot, în numele legitimităţii cu care sunt înzestraţi, să activeze prerogativa iertării, să ierte în numele societăţii anumite fapte comise împotriva societăţii.

Acestea sunt deci cele trei caracteristici ale graţierii: 1) este un act punctual; 2) este un act excepţional (în sensul excepţiei de la aplicarea integrală a legii); 3) este un act de iertare. Există diferenţe în utilizarea acestui instrument juridico-moral de la o ţară la alta, dar ceea ce este semnificativ în cazul democraţiilor avansate şi al ţărilor cu un stat de drept solid, este, pe de o parte, faptul că tot mai multe din aceste ţări au renunţat rând pe rând la forma graţierii colective în favoarea graţierii individuale, iar pe de altă parte, faptul că graţierea este aproape invariabil parţială (nu se graţiază decât foarte rar totalitatea pedepsei) şi condiţionată (devenind deplină doar după o anumită perioadă de probă şi după achitarea integrală a daunelor produse pe partea civilă).

De ce, în acest moment, în România, guvernanţii (deopotrivă guvernul şi parlamentul) aleg să recurgă la acest instrument excepţional?  Care este atitudinea morală care justifică iertarea faptelor de corupţie? Ce valoare acordăm ca societate furtului din avuţia publică? De ce a devenit coruptul care fură elaborat un soi de victimă sau de erou, spre deosebire de hoţul care fură de foame sau de disperare şi care este stigmatizat ori condamnat la pedepse grele cu executare? De ce furtul de fier vechi te trimite după gratii pentru ani de zile, iar furtul cu metodă, pe factură, sub semnătură, îţi dă dreptul la iertare? Cum stabilim ca societate graniţele furtului? Şi de ce există furt condamnabil şi furt acceptabil? Care este relaţia pe care, ca societate, o avem cu furtul? De ce privim cu maximă cruzime copilul rom care fură un portmoneu, cu nepăsare furtul individual şi cu îngăduinţă furtul a milioane de euro din avuţia publică?

Am două explicaţii scurte sub formă de răspuns la aceste întrebări, una mentalitară şi alta filosofică: pe de o parte, valorizarea socială, în diverse forme, a unei inteligenţe sociale concentrate în practica „descurcărelii” (cel mai adesea numele pozitiv şi elegant al hoţiei). Cel care „se descurcă” este un om deştept, apreciat de ceilalţi şi respectat în comunitatea lui. Cu cât te descurci mai bine, cu atât eşti mai bine privit public: remarcaţi că societatea românească a ajuns să fie condusă de oameni care au plecat de la „nimic”: nu vin din familii celebre, nu au făcut şcoli prestigioase, uneori nu au făcut şcoli deloc, nu au moştenit avuţii majore. Au fost mecanici, şoferi, muncitori cu ziua sau necalificaţi, dar care au ştiut să se descurce. Şi au reuşit. Cu orice preţ. Ce au făcut aceşti oameni în viaţa lor? Nimic şi totul. Nimic în sensul că nu au meserii, nu au performanţe în nici un domeniu anume, nu au rezultate specifice. Totul pentru că au reuşit să devină puternici şi bogaţi ştiind să se descurce.

A doua explicaţie, care merită dezvoltări mai ample: relaţia esenţială între ceea ce este drept şi ceea ce este bine este bruiată şi deformată major de relaţiile de putere (politică, financiară, mediatică). Spus altfel: furtul este condamnabil (juridic şi moral) atunci când fură un neputincios. El poate să fie însă înţeles şi mai ales iertat, supus deci graţierii, atunci când hoţul dispune de o putere pe care i-o conferă fie statutul social de om descurcăreţ, fie prestigiul mediatic, fie relaţiile pe care le-a construit, fie dependenţele pe care a ştiut să le creeze în jurul său.

Corupţii sunt această minoritate de elită extrasă de putere nu doar din spaţiul juridic, ci şi din cel moral. Pentru ca braţul legii să nu-i atingă trebuie să putem manipula instrumentul moral şi social al iertării. Şi invers, coruptul care beneficiază de iertare, adică de înţelegere sau chiar de apreciere din parte semenilor, este mai puţin expus rigorilor legii.

Iertarea corupţilor este simptomul coruperii iertării, al coruperii moralei publice. Iertând corupţi vom uita în curând să iertăm.

Graţierea: spectacol şi ratare

Prin recenta lui declaraţie privind iertarea celor care au luat mită şi nevoia de a o lua de la zero, fostul preşedinte ne pune în faţa a doua ipoteze, care duc amândouă într-o înfundătură şi, practic, spre o imagine a catastrofei politico-morale în care ne aflăm :

    1.    Ipoteza slabă (a spectacolului) : Traian Băsescu a vrut să demonstreze – cu întreg dispreţul faţă de clasa politică, dar şi faţă de întreaga societate de care a ştiut să fie în stare ca nimeni altul – că poate fi mai detestabil decât cei mai detestabili oameni politici ai momentului. Că, luptător cum se imaginează, este capabil să câştige orice competiţie, inclusiv pe aceea a ororii. În această bătălie cu anticorupţia pe care nu a declanşat-o el, pierduse startul şi, deci, pierduse tonul, iar asta e ceva insuportabil pentru un « căpitan de navă ». Şi a înţeles să recupereze întârzierea faţă de ceilalţi maeştri ai luptei împotriva sistemului juridic şi a anticorupţiei forţând până la rupere, ducând aberaţia până dincolo de aberant, propunând să fie graţiaţi chiar şi cei condamnaţi pentru terorism (iar asta o spune cel care ani de zile a militat pentru întărirea securităţii României în faţa ameninţărilor teroriste). Propunând graţierea celui mai-corupt-decât-coruptul, Traian Băsescu încearcă în acest fel să împingă în derizoriu proiectul graţierii, să-i demonstreze monstruozitatea transformându-se el însuşi în propriul său contrariu, adică într-un alt fel de monstru.

    2.       Ipoteza tare (a ratării) : dacă este serios în propunerea sa, adică dacă nu joacă la cacialma şi dacă nu o face de dragul umilirii celor care până mai ieri îi erau duşmani de moarte, care încercau să-l suspende şi să-l compromită cu orice ocazie, atunci Traian Băsescu dovedeşte că nu înţelege nimic din ceea ce înseamnă funcţionarea şi devenirea unei societăţi. Iar asta din mai multe considerente.

a.       Mita şi corupţia nu sunt nici un accident al tranziţiei, dar nici fatalitatea ei. Cei care au furat sau mituit nu au făcut-o doar o singură dată, din neatenţie, şi nici fiecare de unul singur. Au existat şi există reţele infracţionale care nu au ezitat să delapideze bogăţia naţională şi fondurile europene în mod calculat, rece, sistematic. Tot aşa cum, pe de altă parte, nu există nici o fatalitate a egalităţii dintre tranziţie şi corupţie. Fără a intra în istorie contrafactuală, putem îndrăzni să spunem că drumul de la comunism la capitalism nu trebuia să treacă prin acest jaf de proporţii sau cel puţin nu printr-un jaf de asemenea proporţii. Mita nu cade peste oameni ca un blestem sau ca o necesitate a istoriei, ci este o relaţie socială construită, propusă şi acceptată, negociată şi repetată, rafinată şi extinsă cu bună intenţie, de către actori precişi. Prin urmare, corupţia nu poate să dispară de pe o zi pe alta, printr-o miraculoasă şi nesfârşită iertare.

b.       Deşi par infracţiuni « curate », non-violente, întrucât nu sunt legate nemijlocit de imaginea unor victime lovite, rănite sau ucise, mita şi corupţia s-au dovedit profund criminale. Corupţia din spitale, darea şi luarea de mită au omorât un număr incalculabil de oameni ; corupţia din licitaţiile pentru construcţia de drumuri a ucis nenumăraţi nevinovaţi în accidentele provocate de calitatea proiectării sau construirii drumurilor. Şi exemplele pot continua, fără a mai vorbi aici de tot ce a însemnat uciderea şanselor a milioane de oameni, nevoiţi să plece din ţară sau să trăiască în sărăcie lucie, dar privind la televizor opulenţa neruşinată a corupţilor care conduc ţara. Corupţia este cea mai gravă dintre infracţiunile comise în timpul tranziţiei româneşti, mai gravă şi decât invocatul terorism supus şi el blândeţii fostului preşedinte.

c.       Nu poate să existe un moment zero, iar asta din prea multe motive. Nu a existat un moment ultim şi nu are cum să existe un moment al încheierii a ceva. Corupţia nu a încetat nici o clipă din 22 decembrie 1989 până azi. În numele a ce şi în ce scop am decreta că astăzi trebuie să terminăm cu judecarea corupţilor ? Cum se poate face asta ? Pe declaraţii individuale de onoare ? Prin lege ? Prin consens naţional ? Sau pur şi simplu redenumind  cu alte nume tot ceea ce încape sub numele larg de corupţie ? De exemplu, furtul să nu se mai numească furt, ci altfel ; mita să poarte un nume mai frumos ş.a.m.d. În acest fel, într-adevăr, odată cu corupţia dispar şi corupţii.

d.       Fostul preşedinte nu a înţeles nimic din ceea ce ar putea fi mecanismul social al iertării. Iertarea celui corupt nu are nimic de-a face cu iertarea şoferului care a omorât un om de către familia mortului. Iertarea socială, întinsă pe spectrul dintre amnistie şi graţiere, se codifică şi se aplică altfel. Celui care a făcut o greşeală i se poate da individual şi punctual o a doua şansă, dar de ce am considera mita, abuzul în serviciu, falsul în acte, constituirea unui grup infracţional, evaziunea fiscală etc. drept nişte greşeli şi nu mai degrabă, aşa cum sunt ele de fapt, nişte strategii uneori foarte sofisticate de ocolire a legii şi de înavuţire din banul public ? Falsificarea unui caiet de sarcini în schimbul a 10% din contract nu este o greşeală supusă iertării, ci este infracţiune supusă legii penale, care a produs daune materiale, umane şi sociale. Repet : nu vom şti niciodată câţi oameni au murit în spitale din cauza acestor contracte falsificate…

e.       Dacă admitem că ieşim dintr-o perioadă tulbure cu un număr incalculabil de victime şi de corupţi, una dintre metodele prin care poate funcţiona iertarea socială este cea experimentată (cu un succes discutabil, dar totuşi succes) de către Africa de Sud după căderea regimului de apartheid. Nelson Mandela a propus atunci ca toţi cei care îşi mărturisesc, în faţa unor tribunale populare, crimele săvârşite în timpul fostului regim rasist, să fie iertaţi de pedeapsa legii. În caz că nu o fac, dar se dovedeşte că au comis crime, să fie condamnaţi la pedepse grele, indiferent că ulterior îşi recunosc sau nu crima. O soluţie pentru România ar putea fi următoarea, dacă tot vrem un moment zero şi iertarea păcatelor corupţiei : cei dovediţi de corupţie să nu intre în închisori, ci să fie nevoiţi să restituie integral averile, până la limita condiţiei unei familii medii : un apartament cu două camere, o maşină de valoare medie. Adică să se întoarcă acolo unde se aflau cu toţii atunci când au început să năruie statul şi să-şi fure compatrioţii. Să li se acorde cazierul curat şi să o ia chiar ei de la zero. Căci toţi ceilalţi care au fost furaţi şi sărăciţi în aceşti 27 de ani nu au nici un motiv să o ia de la zero. Abia ce au reuşit să-şi adune bani pentru un avans la credit sau să-şi cumpere o maşină second hand după ani şi ani de trudă. Sau, dacă această soluţie este prea idealistă (şi ea evident că este, dar de ce să nu răspundem aberantului cu idealism absolut ?), atunci să încercăm varianta soft a unui moment zero. Ok, au furat, au delapidat, au mituit, au cerut mită, dar să ne spună şi nouă, în detaliu, cum au făcut. Să li se dea, fiecăruia, un interval de timp, o perioadă de graţie, în care să povestească de-a fir a păr cum au procedat, măcar să ne minunăm, măcar să aflăm ce ni s-a întâmplat în toţi aceşti ani. Dacă nu avem dreptul la bunăstare sau la dreptate, măcar să avem dreptul la adevăr. Să ne spună politicianul bugetar cum a reuşit să-şi construiască un palat ; să auzim din gura unui medic cu 400 de euro pe lună cum a ajuns să conducă o maşină care costă 50.000 de euro. Măcar să ni se dea dreptul la a ne înţelege propria existenţă colectivă, dacă tot ni se refuză, politic şi instituţional dreptul de a recupera, pentru binele comun, averile furate cu premeditare.

Sunt conştient, evident, de naivitatea pe care stau aceste scenarii. Nu se va întâmpla niciodată nimic din toate acestea ; dimpotrivă, e foarte posibil ca propunerile fostului preşedinte şi altele asemănătoare lor, poate mai moderate, poate nu, să fie adoptate şi aplicate întru salvarea bieţilor corupţi. Şi nu se va întâmpla fie şi pentru că Traian Băsescu (sau orice alt politician român) nu a fost, pentru o clipă măcar, Nelson Mandela.

Ateul mut

(Aparut in Dilema veche, nr. 682, 16-22 martie 2017)

Cine este cel mai îndreptăţit să vorbească despre ateism? Cel care crede în existenţa lui Dumnezeu şi poate, astfel, să descrie atitudinea atee din exterior, să o circumscrie în toată întinderea ei precis delimitată? Sau, dimpotrivă, cel care nu crede în existenţa divinităţii, avînd astfel avantajul cunoaşterii dinăuntru a ceea ce se numeşte, convenţional, „ateism“?

O astfel de întrebare îmi pare de la bun început greşit pusă şi, de aceea, nu poate primi un răspuns mulţumitor. Ea este greşit pusă deoarece presupune că subiectul care vorbeşte şi obiectul despre care se vorbeşte comunică într-o modalitate cu totul specială, care este aceea a credinţei. Altfel spus, caracterul problematic al obiectului despre care vorbim se răsfrînge asupra vorbitorului însuşi, nevoit cumva să-şi declare de la bun început opţiunea. Este ca şi cum am întreba dacă despre morală este mai îndreptăţit să vorbească omul cinstit sau mincinosul; ori dacă despre dreptate trebuie să vorbească mai curînd judecătorul sau răufăcătorul. Şi exemplele pot continua în acest sens în care am dori să-l si­tuăm de la bun început pe cel care vorbeşte despre un subiect anume înăuntrul acestui subiect sau în afara lui.

De aceea, trebuie să facem un pas în spate, sau alături, în abordarea ateismului, şi să întrebăm mai întîi dacă el descrie o credinţă sau absenţa unei credinţe. Adică dacă ateismul este credinţa în absenţa lui Dumnezeu sau lipsa credinţei în existenţa lui Dumnezeu. A crede („cu tărie“, cum se spune şi cum se crede azi) în non-existenţa lui Dumnezeu nu e totuna cu non-credinţa în existenţa lui. Prima atitudine („cred că Dumnezeu nu există“) desemnează o convingere activă, structurînd un mod de gîndire şi de acţiune, o credinţă pe deplin asumată, sprijinită pe argumente raţionale şi tradusă într-o disponibilitate frontală pentru un dialog cu oponenţii ei. A doua atitudine („nu cred că Dumnezeu există“) se apropie mai curînd de scepticism şi, în forma ei negativă, desemnează mai degrabă o distanţare, dacă nu chiar o eschivă, lăsînd loc unei îndoieli, mai mult sau mai puţin metodice, cu privire la existenţa divinităţii.

Prin urmare, particula „a“ de la începutul cuvîntului „ateism“ poate să aibă fie un sens privativ, fie un sens negativ; în primul sens, se postulează inexistenţa radicală a lui Dumnezeu şi deci lipsa de obiect a unei credinţe bazate pe presupoziţia unei fiinţe supranaturale, dotate cu atributele perfecţiunii (eternitate, atotputere, bunătate etc.). În al doilea sens, credinţa însăşi în existenţa divinităţii este afectată de incertitudine şi de suspiciune.

Ceea ce caracterizează însă în ambele cazuri ateul este, din punct de vedere filozofic şi logic, condiţia sa negativă şi rolul său secund într-o dezbatere în care, aşadar, nu pare a fi mai mult decît „sparring partner“. Condiţia sa este negativă, pentru că el vine să nege ceea ce a fost postulat deja ca existînd, şi este secundă pentru că negaţia care i se aplică este mereu ulterioară unei afirmaţii prime. Ateul trebuie să nege o existenţă care a fost afirmată în prealabil şi, de aceea, în orice discuţie, rolul lui este limitat, relativ şi reactiv.

Ştim însă că o asemenea discuţie nu mai are loc azi, dacă ea mai are loc, în termeni filozofici şi logici. Trăim vremuri mult prea îmbibate de pasiuni de tot felul pentru ca o dezbatere de acest fel să nu eşueze, în cel mai bun caz, în clasica întrebare a glonţului de aur: „Crezi în Dumnezeu?“ şi, în cel mai rău caz, în invective şi blesteme.

Ateismul este, în realitate, nu atît o chestiune de dezbatere argumentată, răbdătoare şi respectuoasă în săli de curs sau reviste de specialitate, cît una de atitudine întinsă între indiferenţă şi provocare, iar asta deopotrivă din partea celor care îl apără şi a celor care îl combat. În controversa despre existenţa lui Dumnezeu, ateul poate să se manifeste fie cu indiferenţă, considerînd că o asemenea controversă nu i s-a părut una tocmai urgentă ori pertinentă pentru propriul său mod de existenţă, fie în mod provocator, dacă nu chiar sfidător, respingînd zgomotos ipoteza existenţei divinităţii, ipoteză pe care o consideră sursă de alienare individuală şi colectivă. Invers, partenerul de dialog al ateului îl tratează pe acesta cel mai adesea cînd cu nepăsare, cînd cu dispreţ, două atitudini la fel de reductive, întrucît nu-i acordă ateului demnitatea unui partener de conversaţie egal în drepturi sau în argumente.

Oricum ar fi, mi se pare că orice discuţie despre ateism (şi cu atît mai mult în România, unde ateii declaraţi se găsesc în marja de eroare a sondajelor, 1% declaraţi, iar indicele de religiozitate ne aşază printre primele zece ţări din lume) este din start falsificată şi deplasată într-un spaţiu unde ea riscă să se încheie înainte de a fi început. Nu am nici cea mai vagă intenţie de a judeca o asemenea stare de fapt ori de a spune dacă e bine sau e rău că există mulţi atei într-o ţară. Şi nici nu am căderea să fac o analiză istorică ori sociologică a unei asemenea stări de fapt.

Voi îndrăzni doar să afirm că falsificarea şi eşecul unei discuţii despre ateism sau despre religie între credincioşi/religioşi şi atei privează spaţiul cultural românesc de o dezbatere care nu a avut loc de fapt niciodată, nici măcar în epoca în care ateismul a fost declarat şi instituit ca religie de stat. Căci, nu încape nici o îndoială, la fel cum acea epocă a fost mincinoasă (şi s-a minţit pe sine) în privinţa succesului materialismului dialectic şi ştiinţific ca doctrină promovînd ateismul ca ideologie împotriva religiei, tot aşa şi epoca noastră se minte pe sine în privinţa succeselor repurtate împotriva ateismului prin promovarea unui management al religiosului spectacular, ostentativ, omniprezent. Fără nici o patimă sau parti pris trebuie spus că regimul comunist a eşuat lamentabil în proiectul său, nu doar nereuşind să-şi pună în aplicare programul de ateizare a societăţii, ci şi, mai grav, producînd forme latente de religiozitate dintre cele mai variate, dintre care unele au evoluat diform şi hidos în anii tranziţiei. Nu vom putea şti niciodată cu precizie cîţi atei a produs societatea socialistă, fie şi numai pentru că unii dintre propovăduitorii cei mai vehemenţi ai ateismului pretins ştiinţific au început în decembrie 1989 să închine cruci mai ample şi mai dese decît toate crucile unui credincios, într-o conversiune miraculoasă şi profund interesată.

Ştim însă că ne mişcăm astăzi într-un mediu îmbibat de o religiozitate confuză şi difuză, etalîndu-se între extrema religioşilor fără credinţă şi cea a credincioşilor fără religie, acoperind în întregime suprafaţa societăţii şi dispunîndu-se ca pînză de fond a dezbaterii culturale. De aceea, chiar şi o discuţie despre ateism începe de fiecare dată pe un asemenea fond deja dat, într-un cadru deja trasat, în care răspunsurile şi certitudinile există înaintea întrebărilor şi îndoielilor.

Aceste trăsături ale dezbaterii publice despre ateism sau între atei şi non-atei se lasă descifrate urmînd o constatare simplă, care răspunde în oglindă unei constatări relative la epoca anterioară. Astfel, putem constata azi absenţa aproape totală din spaţiul public a ateilor, dar şi a oricărei declaraţii sau mărturisiri publice din partea unui ateu, la fel cum odinioară am trăit o epocă din care a lipsit orice prezenţă publică a omului în dimensiunea lui religioasă (şi nu vorbesc de înaltele feţe bisericeşti aflate de-a dreapta tovarăşului). Desigur, se va putea replica numaidecît că situaţiile sînt complet diferite, că am trecut totuşi de la interzicerea şi reprimarea unor mărturisiri publice de natură religioasă la libertatea totală de expresie de astăzi. Da, aşa este, numai că înainte chiar de condiţia politică a expresiei religioase sau antireligioase, este vorba despre însăşi existenţa, astăzi cel puţin, a condiţiilor social-culturale care încurajează ori nu afirmarea unei posibile dimensiuni a identităţii personale. Înainte chiar de a se manifesta public ca atei, cîţi dintre cei care ar putea-o face se definesc pe ei înşişi ca fiind atei (nu în primul rînd, nu cel mai adesea, dar măcar uneori)? În ce fel lucrează mecanismele sociale de persuasiune, de identificare, de etichetare din societatea românească pentru a descuraja descrierea de sine ca ateu sau afirmarea condiţiei de ateu minoritar? Putem vorbi, în cazul acestei absenţe a ateului şi a ateismului din spaţiul public şi cultural, de cenzură? Cu siguranţă că nu este vorba de mecanismele brutale şi represive ale cenzurii comuniste, căci şi cenzura s-a rafinat odată cu vremurile, formele şi efectele ei s-au diversificat. Iar unele dintre formele cele mai eficiente ale ei sînt insidioase şi interioare. Constituie oare morala publică şi discursurile ei dominante, indiferent dacă mai oneste sau mai ipocrite, tot atîtea surse ale cenzurii şi autocenzurii, eliminînd ateul şi ateismul din spaţiul public şi închizîndu-le în cuşca aurită şi confortabilă a spaţiului privat, a intimităţii? În fine: nu cumva a devenit ateismul ceva de nemărturisit? Nu cumva este ateul un minoritar de nearătat?

Întrebări retorice, fără îndoială, şi lipsite de orice urgenţă în aceste vremuri ale ordonanţelor. Ele nu sînt menite să şi găsească vreun răspuns mulţumitor în configuraţia luptelor actuale între idei şi ideologii. Dar sînt întrebări care descriu ceva din spiritul unei epoci sufocate de şantajul actualităţii şi al lipsei de măsură. După cum tot mai sufocat este şi Dumnezeul credincioşilor de nenumăraţii şi mărunţii zei efemeri ai celor care au nevoie să creadă în ceva, în orice şi în oricine, din afara lor, doar ca să umple golurile dinlăuntrul lor. Iar în spaţiul rămas, cam 1%, ateul fără voce, ateul care nu contează şi deci care nu există decît ca marjă de eroare. 

Abandonul soft

Nimic nu e mai neliniștitor și în același timp mai fascinant decît abandonul: neliniștitor pînă la angoasă atunci cînd sîntem abandonați, lăsați de izbeliște, părăsiți de cei apropiați, părăsiți de inspirație sau de energie, într-o solitudine pe care n-o căutăm și pe care, adeseori, singuri, nu o putem depăși. Dar și fascinant, atunci cînd decizia abandonului ne aparține, cînd ne dedăm lui ca unei uitări de sine și unei evadări dintr-o realitate apăsătoare, cînd căutăm o suveranitate – mereu iluzorie – a unei libertăți totale și a unei trăiri intense a clipei. Iluzia gratuității, a jocului lipsit de orice regulă ne face să prețuim abandonarea, fără a fi însă capabili să-i asumăm consecințele. Poate că nici nu știm să ne abandonăm, însă am învățat prea bine lecția abandonării celorlalți.

Eliberați de constrîngeri ideologice, teologico-politice ori de altă natură, anii postcomunismului ne-au obișnuit cu gustul abandonului. Îmbrățișînd fără prea multe rezerve un liberalism de piață, redus la funcțiile sale consumiste și hedoniste, ignorînd în același timp rigorile sale moderne și educația răbdătoare a adultului și a copilului, oamenii societății postcomuniste se redescoperă subit, descoperă că au o individualitate, dar una neîmplinită, o personalitate știrbă, privată – pentru cei aflați deja în puterea vîrstei – de șansele unei desăvîrșiri spirituale, culturale ori doar economice. Iar această (re)descoperire și travaliul corespondent de recuperare trec astăzi prin acceptarea entuziastă a modelelor venind din lumi diferite, moștenitoare ale unei alte experiențe sociale, politice sau civice.

Intervalul dintre fixarea teoretică și revoluționară a imperativelor moderne ale dobîndirii autonomiei de sine și rutinizarea postmodernă a acestor imperative a fost scurtcircuitat, astfel încît din primele lumea postcomunistă păstrează doar numele, renunțînd cu repeziciune la practica severă a experiențelor de formare privată și publică, a rigorilor civismului. În locul acestor experiențe moderne, al acestor experiențe care constituie modernitatea, societatea noastră a făcut saltul abisal către o contemporaneitate postmodernă în care raționalitatea etică și revendicările politice sînt înlocuite de estetismul privat, prin care se poate înțelege aici prioritatea pe care realizarea de sine o are în fața angajamentului public, prioritatea satisfacției, a plăcerii, a trăirii asupra ascezei, sacrificiului, curajului etc. Nu e locul să discutăm aici dacă există soluții alternative la acest proces de „actualizare“ globală. E mai important, în acest context, să vedem cum funcționează abandonarea la imperativele desăvîrșirii materiale și spirituale, într-o societate care n-a cunoscut modernizarea decît parțial și sub forme care n-au permis societății să-i interiorizeze, să-i asume motivele și practicile.

Abandonul e forma pervertită a libertății: de la faptul simplu și zilnic al abandonării ambalajelor inutile, pînă la abandonarea postrevoluționară a celor din jur, trecînd prin delăsare, demisie, uitare, ignorare, neglijență, nepăsare, spectrul abandonului pare să acopere, prin lărgimea lui, extensiunile politice și condițiile infrapolitice ale libertății. Ne simțim mai „liberi“ dacă nu dăm socoteală pentru ce lăsăm în urma noastră, dacă nu privim alături și dacă nu ținem cont de consecințele faptelor noastre. Cîștigarea libertății pare să fi fost înțeleasă și ca o cîștigare a dreptului de a nu răspunde pentru comportamentele sau convingerile noastre: de a nu răspunde de ele nici în fața celorlalți și nici în fața tribunalului rațiunii ori a unei conștiințe preocupate de propria-i coerență. Abandonul mai poate să capete forma întreruperii capricioase ori forțate a legăturilor cu ceilalți, ori cel puțin a unui anumit tip de legături, dar și forma renunțării de bunăvoie la convingeri, credințe, valori pe care, nu cu mult timp în urmă, le consideram dobîndite pentru totdeauna.

(...)

Familiile cu copii de astăzi sînt tinerii care aveau în 1990 între 15 și 25 de ani. Aceștia au experimentat pe viu gustul recîștigării libertății și nu l-au pierdut întru totul. În tot ceea ce fac și simt, subzistă încă o amintire a subversiunii hedoniste practicate înainte de 1989 și a descătușării ce a urmat acestui moment. Accelerarea timpului și rutinizarea existențelor n-au putut șterge această amintire; dimpotrivă, ea s-a potențat și s-a reconfigurat în funcție de noile contexte individuale, familiale sau sociale. Accelerarea cronologică lasă impresia nu doar că timpul trece prea repede, ci și că în goana cotidiană, nu e timp pentru a face totul, că multe din proiectele de „atunci“ nu s-au realizat, că noi înșine nu ne-am „realizat“ pe deplin: profesional, dar și uman, afectiv, subiectiv. Au fost ani de experimentări (încă o dată: profesionale, dar și afective, relaționale), iar cînd experimentările s-au încheiat (fie cu o slujbă stabilă, fie cu o relație de durată și cu copii în jur), pare să fi fost prea tîrziu.

Asta face ca acei tineri, azi generație de mijloc, să se dedea cu ușurință soluțiilor existențiale pe care le propune piața comercialo-mediatică; să caute soluții alternative la un mod de viață rutinier, atunci cînd acest mod de viață nu se așază în cadre stabile, fie prin inventarea de forme-de-viață proprii, fie prin adoptarea ofertelor pieței. Iar una dintre ofertele propuse – tot mai diversificată și mai adaptată cerințelor pieței – în vederea reglării mecanismelor sinelui este chiar abandonul soft. El constă în degrevarea individului de sarcina relaționării cu sine și cu ceilalți, prin recursul la proteze existențiale aflate, într-o gamă tot mai largă, la dispoziția individului devenit „client“ sau „beneficiar de servicii“. El mai constă în acceptarea de soluții și de pachete de soluții de-a gata la dificultățile care ar putea fi întîlnite pe parcursul accidentat al unei realizări de sine, al unei mai bune înțelegeri de sine și de ceilalți. Aceste soluții sînt menite să umple spațiile goale, tot mai numeroase, care apar pe suprafața eului care se interoghează pe sine în privința sieși și a relațiilor cu ceilalți; sînt spații goale, apărute în urma retragerii instanțelor tradiționale care aduceau răspunsuri stabile acestor întrebări: familia, biserica, armata, suveranul etc. Lumea modernității a evacuat aceste instanțe-autorități în chiar procesul autonomizării individului, al cîștigării unei libertăți superioare, a relaxat spațiile dintre un individ și altul, a flexibilizat timpul-pentru-sine și timpul-pentru-celălalt. Dar saltul abisal în postmodernitate ne-a adus în fața unei dificultăți neașteptate – destinderea spațiului și timpului, rarefierea relațională creează blancuri care nu pot să fie umplute prin propriile mijloace, iar această neputință în fața vidului produce angoasă. De unde apariția unor instanțe noi, străine oricărei forme de autoritate tradițională (familială, religioasă, statală etc.), instanțe protetice, oferindu-și serviciile atît pentru repararea mecanismelor subiective și relaționale, cît și pentru construirea unei personalități „armonioase“, „echilibrate“ etc.

(...)

Textul integral este disponibil aici.

Idealurile

De ani de zile, subiectele scenei publice sunt dictate de către formatorii şi deformatorii de opinie şi sunt discutate de aceiaşi actori tot mai puţin credibili. România a intrat de o vreme încoace într-o acută criză de încredere în ea însăşi, pentru că în numele ei au vorbit mereu aceiaşi, pentru că numele ei a fost confiscat de aceleaşi persoane şi grupuri care au reuşit contraperformanţa să o decredibilizeze în lume şi să o facă să-şi piardă încrederea în ea însăşi.

Zi de zi, atenţia noastră este captată de promisiunile materiale ale celor pentru care justiţia, statul de drept şi ideea de dreptate socială au fost în cel mai bun caz nişte slogane, dar cel mai adesea nişte obstacole supărătoare în calea propriei înavuţiri.

Spaţiu public este ocupat zgomotos, haotic şi exclusiv de un grup restrâns de vedete politico-mediatice. În spatele lor, în umbră stau milioane de oameni tăcuţi care nu ajung niciodată să se vadă, să se audă, să spună ce fac, să spună la ce visează sau ce îi revoltă. Însă din când în când, aceşti oameni au pretenţia să fie ascultaţi. Nu la vot, pentru că ştiu că votul le este furat şi măsluit. Din când în când, ies cu nişte sloganuri şi cu nişte rime şchioape în stradă, uneori pe un ger cumplit, alteori sub ploaie, ca să-şi strige paşnic revolta, ca să spună că există, că au nişte idealuri. Aceşti oameni au cerut în 1990 libertate, nu salam, iar în 2017 cer dreptate, nu salarii mărite. Să ne înţelegem bine : sărăcia multora dintre ei, intelectuali, studenţi, muncitori sau ţărani, continuă să rămână cumplită şi au avut mereu dreptate să ceară o viaţă mai bună pentru ei şi pentru copiii lor. Dar în toţi aceşti ani, şi astăzi cu atât mai mult, aceşti oameni – din generaţii diferite, cu profesii diferite – au refuzat să renunţe la visuri şi idealuri. Aceşti oameni au crezut şi continuă să creadă, oricât de mult s-ar fura şi oricât de putrezi ar fi bogaţii din jurul lor, că în mijlocul acestei putreziciuni materiale şi al derivelor morale şi politice este loc, trebuie să fie mereu loc de idealuri individuale şi colective : de un ideal al dreptăţii, al binelui public, al responsabilităţii, al solidarităţii, al statului de drept sau al democraţiei. Oamenii aceştia nu renunţă nici în ruptul capului la visul individual şi colectiv al unui viitor mai bun pentru copiii lor. Şi dacă îi vedeţi la manifestaţii cu copiii lor în spinare în plină iarnă strigând pentru dreptate, să ştiţi că i-au adus pentru a-i învăţa de mici să îşi reclame drepturile, dar şi pentru a învăţa ei înşişi, părinţii, să fie deopotrivă cetăţeni şi părinţi mai responsabili.

Oricât zgomot ar fi în jur, oricâte strategii ale urii s-ar ţese pentru a sufoca şi deturna aceste idealuri, oricât de isteric ar urla nişte bufoni transpiraţi că e « mineriadă » şi « lovitură de stat », că demonstranţii sunt nişte « descreieraţi » plătiţi, vânduţi, manipulaţi, ei nu vor înceta să-şi reclame calm şi lucid dreptul la cuvânt, dreptul la asocierea cu alţii asemeni lor ca să poată spune împreună că există, că rezistă, că doresc un viitor mai bun generaţiilor care vin după noi, că din când în când doresc să se facă auziţi în spaţiul public exact atâta cât au dreptul la cuvânt, în câteva slogane şi în câteva cadre cu zgârcenie transmise de maeştrii spectacolelor mediatice.

Ne aflăm la un an de centenarul Marii Uniri. Ni s-a spus de către oamenii politici că acest moment trebuie sărbătorit printr-o reafirmare a identităţii naţionale, dar, în afară de straie populare, folclor şi poezii din Eminescu, nimeni nu ştie cu precizie cum arată o asemenea reafirmare. Nu va fi de ajuns să dansăm Hora Unirii la 1 Decembrie 2018 şi nu va fi de ajuns să cântăm « Noi suntem români » pentru a răspunde exigenţei absolute a acestui moment. Şi chiar dacă, să presupunem prin absurd, de astăzi şi până atunci guvernanţii noştri nu ar face decât să împartă bogăţia naţională tuturor românilor astfel încât să părem cu toţii pentru o clipă bogaţi, chiar dacă s-ar construi zece autostrăzi peste Carpaţi, tot nu am avea dreptul să considerăm că am răspuns idealului transmis ca moştenire şi datorie de către făuritorii Marii Uniri.

Mai sunt voci apoi care ne spun că drama noastră provine din faptul că nu avem un proiect de ţară şi că nu am fost capabili în toţi aceşti ani să ne făurim unul. Iar acum ar trebui, nu-i aşa, să celebrăm România centenară prin muncă: anume prin munca minţilor noastre care trebuie musai să producă repede repede ceva care să semene cu un proiect de ţară. Dar aceasta nu este decât încă o strategie de mutare a atenţiei dinspre realitatea unui efort colectiv deja existent către scenariile fabricate de către abili formatori de opinii sau de statistici.

« Proiectul de ţară » există. Dar pentru că pe oamenii care poartă acest proiect de ţară zi de zi nu-i întreabă nimeni nimic, niciodată, ei ies în stradă din când în când, cu copiii în spate şi cu căţelul de lesă, pe bicicletă, cu metroul sau pe jos. Nu există alt proiect de ţară şi nu are rost să creăm ministere ale identităţii şi să cheltuim milioane de euro pentru festivaluri de muzică populară ca să ne găsim în ele inspiraţia. Proiectul de ţară, singurul de care avem nevoie, este purtat de « inginerii de proiect » care sunt cetăţenii pentru care drepturile, libertăţile şi idealurile sunt convingeri personale nenegociabile, sunt motivele ultime pentru a rămâne în ţară, sunt pretexte suficiente pentru a ieşi în stradă. Aceşti ingineri de proiect sunt oameni care merg zi de zi la şcoală sau la muncă şi rezistă cu acribie, făcându-şi treaba cu pricepere, cu onestitate şi cu demnitate; sunt oameni care îndură şi mizeriile şefilor, şi inegalităţile sociale, dar şi luxul de prost gust al noii aristocraţii politico-economice. Dar au o singură pretenţie, de neclintit: să nu le batjocorească nimeni idealurile, să nu le traficheze nimeni aspiraţiile. Pentru că atunci se indignează şi ies în stradă, cu căţel şi copil.

Dacă oamenii politici şi discreţii lor strategi plătiţi regeşte ar fi un pic mai inteligenţi, ar învăţa să-şi aplece urechea şi să tragă învăţăminte de la ce se întâmplă în jurul lor. Ar învăţa să tacă preţ de câteva minute şi să asculte vocile care vorbesc rar şi apăsat, nu cele care turuie despre ce vor ele să audă. Şi mai ales ar învăţa să exploateze creativ, pentru binele comun, energia nebănuită care zace în aceste idealuri. Oamenii s-au deprins să aibă o memorie selectivă. Îşi vor aduce aminte cum au fost batjocoriţi la alegerile din 2014. Dar îl vor uita repede, în ciuda insistenţei lui groteşti, pe infractorul fugar care face spectacole de prost gust la o aşa-zisă televiziune. La fel cum peste memoria unui ministru plagiator şi peste nenumăratele-i glume nesărate o să se aştearnă praful necruţător al uitării. Vor fi fost bieţi actori într-un episod al unei telenovele care rulează cu volumul la maximum. Nu manipulările lor şi nu scenetele lor vor face mai bună România de mâine. Şi nici tacticile politicianiste de a sacrifica pioni pentru a câştiga bătălii ulterioare. Există o inteligenţă socială superioară şi diferită de şmecheria care se dă drept virtute.

Forţa creatoare şi unificatoare poate să vină doar de la aceşti oameni educaţi, fie ei de stânga sau de dreapta, alergici la nedreptate, la minciună, la corupţie, la furt, la tot ceea ce ameninţă idealurile colective ale unei societăţi drepte. Ei nu au nevoie de comisii parlamentare pentru a evalua democraţia şi nici de experţi aduşi pe bani grei care să-i înveţe să îndrăznească să creadă în România. Ci au nevoie să vadă modele în bărbaţi harnici şi femei curajoase, să vadă discursuri cinstite şi pozitive, care să-i încurajeze, să le spună că fac bine ceea ce fac, fără să-i linguşească pentru a le fura votul, fără să-i asmută împotriva altora ca ei.

O generaţie întreagă (formată din oameni de toate vârstele) poate să se mobilizeze - cu o putere şi o spontaneitate greu de înţeles pentru manipulatorii de serviciu - pentru a răspunde apelului lansat aproape acum o sută de ani de nişte idealişti asemeni lor. Idealiştii de azi se găsesc şi ei în sate, în oraşe mici sau mari, în Bucureşti sau în afara ţării. Nimeni şi nimic nu le va putea confisca visul de a trăi într-o ţară mai bună şi nimeni nu le poate spună când şi cum să îndrăznească să creadă în ei înşişi. Nici măcar cei care îi tratează în fel şi chip, nici măcar maşinăriile partidelor politice, ale televiziunilor sau ale regizorilor secreţi din umbră.

Iar dacă printre cei care decid azi pentru destinul României vor mai fi rămas câţiva capabili să înţeleagă şi să respecte faptul că oamenii au idealuri, dacă ar înţelege că aceste idealuri nu caută să învrăjbească, nu poartă în ele ură, nu vor să distrugă, ci încearcă doar să răspundă unei datorii seculare de a lăsa românilor de mâine o ţară mai bună, atunci aceşti decidenţi ar trebui să poată ieşi curajos în spaţiul public şi să spună, riscându-şi efemerele cariere politice, că România centenară e o ţară în care dreptatea e încă posibilă, în care educaţia e un drept al tuturor copiilor, în care tinerilor li se dă o şansă înainte de a pleca, în care solidaritatea se arată în gesturi simple, în care responsabilitatea se dă exemplu şi nu se declamă. Şi că toate acestea sunt nu doar posibile, ci şi necesare, măcar ca să ne putem aduna cu toţii în jurul lor în 2018 şi ori de câte ori vom fi puşi la încercare unii dintre noi sau toţi împreună.