„Muie PSD”, gradul zero al dialogului politic

În ultimii doi ani, o nouă generație politică ajunge la conștiința civică a rolului său în societate. Spune generație politică, întrucât ea nu se încadrează cu strictețe într-o categorie de vârstă, chiar dacă mulți din cei care o compun au undeva între 25 și 40 de ani.

Această generație politică ajunge așadar la voce și prezență publică mai ales grație acestui slogan cu o solidă înrădăcinare în jargonul de zi cu zi al unei societăți pentru care referința vulgară la sex, la moarte și la violență pot deveni pe alocuri vorbe de alint.

Ipotezele mele în acest scurt text sunt două.

Prima ipoteză este că manifestarea plenară a noii conștiințe politice a trecut printr-un soi de naturalizare a discursului politic. Altfel spus, într-o societate în care și cultura politică (asemeni oricăror alte forme de cultură: economică, medicală, generală...) este deficitară, șansa ca un mesaj politic de revoltă să ajungă la publicul larg depindea de branșarea lui pe un slogan a cărui înțelegere să fie imediată și, în același timp, să fie capabilă să stârnească deopotrivă imaginația și emoția.

A doua ipoteză este că această conștiință politică s-a agregat în mod accelerat din momentul în care PSD a decis să încalce jocul politic și să schimbe regulile în timpul jocului. Adică din momentul în care PSD a încetat să mai fie o forță politică pentru a deveni o putere dorindu-se totală.

„Muie PSD” este sloganul unei epoci în care politica a încetat să se facă după teoriile și practicile din secolele trecute. Acest strigăt – repetat cu atâta frecvență încât și-a pierdut dimensiunea sexuală, rușinoasă, pentru a fi doar răspunsul disprețuitor adresat unei puteri ea însăși disprețuitoare față de comunitatea politică – este eticheta unei lumi în care stânga și dreapta au murit, atrăgând în agonia lor partide și mișcări politice tot mai puțin reprezentative pentru cetățeni. De altfel, cetățenia însăși se recompune azi din caracteristici pe care doar parțial le mai moștenim din alte epoci. Cei care au ieșit în stradă începând cu ianuarie 2017 nu pot fi situați nici la stânga nici la dreapta în spectrul politic. Revendicările lor au ținut mai degrabă de apărarea unor drepturi fundamentale, de egalitatea în fața legii, de oprirea abuzurilor unei minorități împotriva statului. Cei care s-au întâlnit în Piața Victoriei veneau din toate zonele politice: conservatori sau liberali, centriști sau oameni de stânga, oameni de afaceri și studenți, profesori și corporatiști, pensionari și muncitori, s-au văzut adunați laolaltă de aceeași revoltă în fața unui partid care și-a schimbat brusc discursul, acțiunea și identitatea. Cu toții s-au regăsit într-o strigătură importată de pe stadioanele unde se juca „eternul derbi”, dorind să importe odată cu ea și energia furiei și a descurajării adversarului.

„Muie PSD” este răspunsul obscen dat unei puteri devenită ea prima obscenă. Obscenitatea cvasi-pornografică a puterii pesediste provine în primul rând din goliciunea manifestă a celor care exercită această putere. Oamenii au realizat foarte devreme că acest partid politic câștigase alegerile printr-o imensă fraudă ideologică, numită „programul de guvernare”. În cinismul lor desăvârșit, reprezentanții acestei puteri au întreținut vreme de mai bine de doi ani această fraudă despre care toată lumea, inclusiv ei, știau că este o fraudă, pentru a o folosi ca acoperământ transparent în spatele căruia se vedea totul, intențiile și acțiunile explicite ale unei rețele de putere al cărei scop a fost de la bun început doar puterea și toată puterea.

Obscenitate cvasi-pornografică pe care o regăsim apoi în separarea tot mai brutală între politică și putere. Într-o societate democratică, politicul este un înveliș negociat de societate pentru exercitarea puterii. Altfel spus, oamenii se împart în majorități și minorități pentru a-și impune valorile, idealurile, în societate. Jocul politic permite ca majoritățile să se schimbe, ca valorile să se negocieze, ca ele să devină normă și lege mai mult sau mai puțin durabile. Jocul politic e jocul de putere cel mai important în societate, întrucât în el se presupune că se regăsesc cei mai mulți dintre membrii acelei societăți, fie pentru, fie împotriva unui program politic. Dar ceea ce a fost evident încă din 2017 a fost că PSD nu caută să păstreze relațiile de putere în spațiul de joc al politicului, ci că dorește să transforme politicul într-o scurtătură pentru cucerirea puterii în toate instituțiile și zonele societății. Manifestarea puterii excesive, discreționare, obscene, trebuia să fie vizibilă și într-un liceu oarecare și într-un spital orășenesc, și în presă, și într-o casă de cultură sau teatru de provincie. PSD nu a ezitat să-și exhibe intențiile, despuiate de orice protocol, de orice regulă sau de orice precauție.

În sfârșit, dar deloc în ultimul rând, această înstăpânire brutală asupra întregii societăți s-a făcut prin intermediul unei armate disciplinate de oameni goi din punct de vedere profesional și moral. Din Parlament – unde bădărănia a atins cote greu de imaginat mai ales în relația cu colegele din opoziție – până în ultimul sat din nordul sau din sudul țării, incompetența masivă nici nu ar fi fost atât de vizibilă dacă nu ar fi fost însoțită de lipsa oricărei moralități, de impostură. De acțiunea mereu duplicitară, mereu slugarnică față de superiori și mereu disprețuitoare față de restul lumii. O pornografie politică etalându-se în toată splendoarea ei în guvernele succesive ale acestei puteri și culminând cu goliciunea tristă, dar mereu împodobită excesiv, a primei femei devenite prim-ministru.

Societatea civilă românească, formată din oameni cu niveluri diferite de educație, dar în marea ei majoritate cu un nivel mediu și superior de formare școlară se regăsea pentru prima oară în fața unei puteri analfabete, ai cărei reprezentanți proveneau din mediile cele mai neașteptate ale societății, unii dintre ei chiar din zonele marginale ale ei. Acolo unde vulgaritatea este limbajul curent, acolo unde aluziile sexuale și înjurăturile cu mâna la prohab sunt cod de integrare și de participare la viața publică. Iar acești oameni, la care filtrul moravurilor și al convențiilor sociale nu a apucat să funcționeze în trecerea lor fulgerătoare de la statutul de băieți (sau fete) de cartier la cel de înalți demnitari ai statului român, devin brusc purtători au cuvântului public, inițiatori de legi și șefi de comisii parlamentare. Cu puternice legături în lumea interlopă, ei dezvoltă un limbaj dublu: artificial, stângaci și grotesc în zona publică; natural, organic și bogat în metafore sexuale în zona privată.

Cu o asemenea putere, care a ars toate etapele civilizării (în sensul lui Norbert Elias), care a disprețuit educația și care „s-a realizat în viață” prin fraudă școlară, socială sau economică, nu se poate dialoga în termenii dialogului și ai raționalității comunicative, cum spera politicosul și inofensivul Jürgen Habermas. Cei mai vehemenți dintre membrii societății civile au înțeles repede că unei puteri vulgare, și care e mândră că e vulgară, nu-i poți răspunde eficient decât tot vulgar. Şi așa cum o demonstrează militanții acestui partid aflat la putere, care nu înțeleg de ce de doi ani încoace tot iau „m...” deși măresc întruna salariile și pensiile, aceasta e singura „revendicare” a străzii pe care au perceput-o în deplinătatea sensului ei și care le-a dat cu adevărat de gândit.

„Muie PSD” este gradul zero al dialogului politic, pentru că la acest nivel de discurs se întâlnesc pentru întâia oară, și se despart numaidecât, puterile și contraputerile din societatea românească. 

Text publicat inițial în revista SINTEZA.

O putere fără legitimitate: ce s-a schimbat și ce nu după 26 și 27 mai?

PSD funcționează deopotrivă ca o rețea și ca o piramidă. Dispariția unui nod de putere din rețea nu conduce la diminuarea ei, ci la redistribuirea puterii în rețea. Este structura organizațională cu cea mai mare capacitate de regenerare în societatea românească. Numărul celor plecați sau înlocuiți, într-o organizație cu zeci de mii de membri (șefi peste șefi peste șefi), e mai mic decât numărul degetelor de la o mână. În același timp, așa cum s-a văzut în cazul voturilor în favoarea UMDR în cvasi-totalitatea localităților controlate de PSD, ordinul venit de sus se transmite instantaneu și este executat fără crâcnire până la ultimul element din ierarhia puterii.

Prin urmare, nici inteligența și nici direcția acțiunii politice nu s-au schimbat fundamental. „Programul de guvernare” continuă să fie minciuna ideologică absolută, din discursul căreia au fost temperate momentan câteva accente: suveranismul, xenofobia, atacurile împotriva justiției. Dar acestea sunt doar accente de discurs, nu și modificări de acțiune: toate deciziile, toate ordonanțele și legile își fac în continuare efectul. Intervențiile de o rară agresivitate ale miniștrilor de Interne și Externe, țâfna în sfârșit eliberată a prim-ministrului și mai ales turul de forță din Parlament dau măsura unei continuități oarbe, surde, neclintite în privința sensului și conținutului acțiunii PSD.

Dar s-a schimbat ceva fundamental: dacă această acțiune este încă legală (pentru că are loc în spațiul unui joc definit ca fiind legal de chiar PSD și instituțiile subordonate politic), ea a încetat să mai fie legitimă. Puterea votului din 26 mai a reușit să separe categoric ceea ce puterea PSD încerca să țină lipit cu forța, ba chiar să confunde în mintea oamenilor de rând: legitimitatea și legalitatea („pentru că poporul ne-a votat, e legal să facem orice”). Abuzând de legitimitatea obținută la alegerile din 2016, PSD a modificat profund cadrul legal al puterii invocând de fiecare dată această legitimitate.

Scrutinul de duminică a demonstrat că PSD a deturnat legitimitatea populară pentru a o transforma într-o putere discreționară a unei organizații de partid și a unui grup de interese. Iar electoratul și-a luat legitimitatea înapoi, și-a revendicat propria putere, ceea ce deschide acum conflictul între popor și putere și pune într-o lumină și mai evidentă violența cu care PSD a atacat și continuă să atace toată arhitectura instituțională și legală a statului român.

E aproape liniștitor că PSD nu a fost capabil să reziste mai mult de o zi în minciuna schimbării; asta ne-a vindecat foarte repede de iluzii și ne-a trezit din euforie. De acum știm cu certitudine că PSD nici nu a guvernat și nici nu guvernează pentru popor, ci pentru clica de la conducerea partidului, că nu mai exprimă interesele populare, ci acționează împotriva lor. O putere fără legitimitate fie devine tiranie, fie sfârșește prin a se prăbuși zgomotos, atrăgând în această prăbușire tot ce a existat în jurul ei.

Refuzând să înțeleagă mesajul urnelor din 26 mai, PSD se pregătește pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de înstăpânire agonizantă asupra României. Rămas doar cu sprijinul instituțiilor de dominație și control, partidul nu are la dispoziție, pentru cel puțin un an de zile, până la alegerile locale, niciun mijloc de a recâștiga legitimitatea acțiunii sale; dimpotrivă, aceasta nu va înceta să se erodeze sub efectul ostilității profunde pe care a stârnit-o în societate, accentuată de noua batjocorire a diasporei, sub efectul protestelor care se vor înteți, al măsurilor haotice și lipsite de inteligență și mai ales sub amenințarea unei pierderi tot mai importante de adeziune din partea celor pe care, mituindu-i, de fapt i-a mințit și i-a furat.

Dar, cine știe, poate că așa arată moartea de bătrânețe în politică.

Falsul fără replică

Într-un eseu din 1988 de o luciditate critică rar întâlnită, Guy Debord descrie societatea contemporană ca pe o societate a spectacularului integrat, caracterizată, printre altele, de dominația falsului fără replică. Poate voi avea timp cu alte ocazii să descriu și alte trăsături ale acestui formidabil spectacol în care trăim cu toții.

Pentru moment, să încercăm să înțelegem ce înseamnă în societatea românească de azi această copleșitoare prezență a falsului fără replică. Dacă urmărim cu o oarecare perseverență felul în care s-a organizat puterea în România, vom constata că s-a produs în ultimii ani o alianță aproape indestructibilă între politic, juridic, financiar, mediatic și informațional. Spus foarte simplu, asta înseamnă că în orice manifestare a puterii politice există o miză juridic-legală, una financiară, mediatică și informațională. Tot așa cum, de pildă, spațiul mass-media e străbătut de puternici curenți, vizibili sau nu, de natură politică, financiară, informațională etc. Înțeleg aici prin „informațional” nu doar fabricarea și difuzarea de informații, ci și stăpânirea și utilizarea lor, până la ceea ce noi numim servicii de informații sau intelligence.

Falsul fără replică înseamnă foarte direct următorul lucru: că ne aflăm într-un moment în care adevărul a devenit ceva secundar, adică și venind mereu după fals (minciuna, dezinformarea, manipularea apar primele), dar și ceva neimportant, auxiliar și de care ne putem lipsi. Puterea actuală este prin excelență o putere a falsului fără replică. „Realitatea este așa cum spun eu” – această replică a unui personaj politic construit el însuși pe o succesiune de falsuri definește situația în care ne aflăm. Puterea a descoperit că pentru a domina totul nu mai trebuie să spună adevărul despre ce se întâmplă în țară sau despre propriile sale acțiuni. Mai mult, nici măcar nu mai trebuie să-l ascundă, să se prefacă, să se străduiască să mimeze vreo preocupare pentru adevăr. Ea poate să mintă și să falsifice tot, de la dezinfectanți până la statistici, de la biografii până la rapoarte de țară, totul e fals și totul poate să rămână fals.

De unde derivă această forță incredibilă a falsului? Din aceea că el este promovat de către niște structuri de putere atât de complexe și de copleșitoare, încât chiar dacă adevărul e descoperit pe urmă: a) el fie nu poate fi demonstrat; b) fie nu poate fi contrapus falsității; c) fie e pur și simplu inutil. Să luăm trei exemple în acest sens:

a) Ştim cu toții că averile uriașe ale celor de la putere sunt obținute prin fraude și minciuni de proporții, dar alianța actuală dintre politic, juridic și mediatic pur și simplu nu oferă posibilitatea de a demonstra frauda. Puterea a anihilat orice instanță de control, a castrat instituții parazitându-le de sus până jos cu slugi cu vieți falsificate sau a inventat prin fraudă instituții noi, precum Secția Specială de Investigare a Magistraților, a cărei misiune principală este protejarea prin toate mijloacele a fraudei.

b) Antena3 publică o fotografie falsificată grosolan dintr-o cramă; această structură gigantică de fraudare a realității care este Antena3 nu mai are niciun fel de dificultate în a promova falsuri, forțând și sfidând până la a lipi pe imagine eticheta „fotomontaj”. Ca fabrică de mistificare, au promovat atât de mult minciuna încât au trecut cu publicul lor cu tot dincolo de falsitate și de adevăr, au creat o realitate nouă în care nimeni și nimic nu mai poate veni să-i conteste, pentru că nu mai există loc și posibilitate de contestare. Fals fără replică.

c) A devenit inutil să mai contești falsul pentru că efectele lui sunt atât de întinse, de profunde și de durabile încât a tăia într-o parte dă naștere la metastaze în alte zece părți. Industria falsificării de biografii, de competențe și de diplome rămâne cea mai productivă industrie din România. Într-o familie de analfabeți, e suficient să existe un unchi care a citit o carte pentru ca oricare membru al acelei familii să se califice pentru un post în Ministerul Culturii. Şi să nu ne scandalizăm doar de cei care se află azi în vârful ierarhiei puterii, unde toți, absolut toți au ajuns falsificându-și viața. E de ajuns să privim în jur să vedem cât de jos au ajuns toate standardele adevărului, cunoașterii și priceperilor, cu Olivia Steer și cu ginecologi sau avocați falși, cu spitalele toate în condiții excepționale, nu-i așa cu România întreagă scoasă din noroi, cu un PIB depășindu-l pe cel al altor țări... Şi mai ales cu mulți, foarte mulți oameni care cred toate astea.

Nu există un singur domeniu al vieții de zi cu zi care să nu fie guvernat de falsul fără replică.

Înainte chiar de internet și rețele sociale, Guy Debord putea să spună că „falsul fără replică a desăvârșit procesul de dispariție a opiniei publice”. Desigur, ieșirea parțială de sub fascinația televizorului și căderea în fascinația internetului ne poate face să credem că opinia publică există încă. Dacă aruncăm însă o privire necruțătoare spre felul în care ne ierarhizăm prioritățile, pasiunile și interesele în spațiul virtual, vom constata cu mare ușurință că noi înșine ne-am abandonat unei falsificări fără margini. Vocile cele mai stridente (stridența fiind azi totuna cu legitimitatea) au fost îndelung îngrijorate și scandalizate de o frază rostită într-un cadru informal de către o persoană oarecare, văzând în pronunțarea ei semnele viitoarei apocalipse. Dar aceleași voci tac profund și la fel de îndelung când se face vestire publică despre zecile de mii de copii care trăiesc în condiții inumane și care sunt supuși unor tratamente demne de lagărele de concentrare naziste. Sau când proprietățile noastre comune, dealuri, râuri, lacuri, se sufocă sub peturi, poluare și neglijență. Sau când forme grave de discriminare și de violență continuă să afecteze viața a multora dintre semenii noștri.

Ne-am falsificat, fără replică, valorile, sensibilitățile, discernământul, iar pentru a ieși din aceste vertijuri va fi nevoie de mult mai mult decât de plecarea unei bande de infractori de la putere. Pentru că nu banda aceasta a inventat sistemul falsificării, ci invers, toată mașinăria socială a falsificării secretă în permanență, fără odihnă și fără greș, noi și noi forme ale imposturii, ale minciunii, ale furtului, care doar își schimbă numele din când în când.

Oare ce ar mai rămâne din ceea ce e în jurul nostru, din ceea ce suntem noi înșine, dacă am putea înlătura, prin miracol, toate lucrările falsificării?

Fizica puterii

(Interviu luat de Camelia Badea pentru Ziare.com)

1) Cum s-a putut instaura „regimul opresiv” PSD-ALDE imediat după guvernarea tehnocrată a premierului Dacian Cioloș? Ce trebuie să învățăm din acest episod din istoria noastră recentă?

Trebuie să spunem de la bun început că nu regimul opresiv PSD-ALDE s-a instaurat după guvernarea tehnocrată, ci regimul de putere al lui Liviu Dragnea. PSD este la putere din 2012, se fac deci în curând șapte ani de dominație a acestui partid. Scurta paranteză tehnocrată a fost doar un moment de repliere și de reorganizare internă a partidului în vederea preluării guvernării; altfel, să nu uităm că și în 2016 tot majoritatea PSD-ALDE controla Parlamentul, iar cele câteva schimbări în organizarea instituțiilor, în numirea pe posturi sau în legislație făcute de guvernul tehnocrat au fost practic complet anulate la începutul lui 2017.

Ce trebuie să învățăm din acest episod este că orice putere care se permanentizează (iar oamenii PSD-ului nu au fost niciodată în afara jocului puterii) caută să devină totală; stă în esența oricărei puteri să vrea și mai multă putere, iar un parcurs aproape netulburat de șapte ani a îngăduit PSD să-și rafineze toate dispozitivele și toate strategiile de dominație. Guvernul tehnocrat a fost doar gestionarul unor afaceri curente, cu o putere foarte limitată și mai ales cu un zid în fața acțiunii lui, alegerile de la sfârșitul lui 2016, care au refăcut practic forma compactă a puterii PSD.

2) Cum ați caracteriza dvs regimul Dragnea? Cu ce alt regim din istorie (națională sau universală) vi se pare că seamănă? Ce experiență repetam noi acum?

Regimul Dragnea este regimul care a pus politica în subordinea puterii. Liviu Dragnea și cei apropiați lui, bine sfătuiți de consilieri mercenari, au înțeles că puterea politică nu este un scop în sine, ci doar un mijloc sau doar un teritoriu al puterii, care împreună cu alte teritorii (economic-financiar, mediatic, intelligence) constituie peisajul unei puteri totale. Noi facem adeseori greșeala de a interpreta acțiunile lui Liviu Dragnea și ale PSD în cheie politică; dar politica nu este decât spațiul de luptă cel mai expus public, cel mai vizibil, în strategia de cucerire a puterii. Politica democratică, așa cum o moștenim (tot mai puțin) din lumea greacă și din secolele din urmă, este o acțiune colectivă având ca vocație bunăstarea generală, respectarea drepturilor și libertăților tuturor, urmărirea fericirii, construirea de instituții, infrastructuri și servicii în beneficiul cetățenilor etc. Într-o regim politic democratic, puterea este unul din instrumentele prin care aceste scopuri pot fi atinse urmând un program sau altul, o doctrină sau alta. De aceea, o putere democratică încearcă să mobilizeze cele mai bune resurse umane ale sale ca să aibă certitudinea că programul său poate fi pus în practică.

Ceea ce aduce nou regimul Dragnea este răsturnarea completă a raportului dintre politică și putere și instaurarea unui nou tip de relații între oameni. De la începutul lui 2017 încoace, scopul PSD-ului lui Dragnea a fost să subordoneze politica puterii, să ajungă prin politică la dominația maximă în societate. Asta explică asalturile repetate, dinspre politică, asupra celorlalte domenii: justiție, economie, bănci, media, servicii secrete. Legiferarea abuzivă, haotică și pe alocuri violentă are acest scop ultim, de cucerire rând pe rând a ultimelor teritorii rămase parțial în afara dominației PSD. Fiecare dintre acestea este un spațiu al puterii care trebuie supus complet, iar acolo unde oameni (Kövesi, Lazăr, Isărescu) sau instituții rezistă, ei/ele suportă o presiune uriașă care în final îi face, le face să cedeze.

Această inversare de prioritate explică și felul în care PSD tratează ocuparea posturilor în uriașa piramidă administrativ-funcționărească a statului. Voi explica asta spunând că puterea este, așa cum o definesc unii teoreticieni ai ei, o acțiune asupra acțiunii celorlalți. Spre deosebire violență (care este o acțiune directă asupra celorlalți, bâta, gazul etc.), dar și spre deosebire de autoritate (care influențează acțiunea celorlalţi prin forța exemplului lor pasiv, cu exemple extreme precum Gandhi sau Dalai Lama), puterea este o acțiune coordonată, rațională, măsurată, menită să modifice comportamentele celorlalți. Relația de putere este o relație de dominație, în care unul trebuie să comande și celălalt să se supună, pe baza unor ordine (ordin verbal sau scris, OUG, lege etc.). Puterea circulă în societate, ea trebuie să circule și cu cât circulă mai repede, cu atât ea este mai eficientă, mai puternică, mai de temut. Asta a înțeles foarte bine PSD: că în ierarhiile de putere care duc de la palatele bucureștene până la ultimul consilier sau polițist dintr-o comună periferică, este nevoie de noduri umane care să nu împiedice puterea, ci să o facă să circule ușor și chiar să o intensifice atunci când vine de sus și trebuie transmisă în jos. Puterea e mai fluidă prin oameni care nu i se opun, care știu să fie supuși față de superiori și zbiri față de subordonați. Dacă, să zicem, la nivelul n+3 dintr-o ierarhie partidul instalează un individ competent și autonom, el riscă să blocheze procesul de punere în practică a deciziilor puterii pe toată suprafața și în toată profunzimea societății.

Ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că numirea unor oameni incompetenți, vulnerabili și imorali poate fi scandaloasă din punct de vedere etic sau politic, din punctul de vedere al administrării țării, dar este perfect justificată din punctul de vedere al exercitării puterii. Aduceți-vă aminte cât de puțin au rezistat în structurile de putere oameni foarte competenți și foarte independenți profesional (îmi vine în minte numele lui Mircea Miclea sau, în alt fel, primarul din Ciugud), și ce rezistență extraordinară dovedesc oameni complet opuși acestora, precum Liviu Pop sau alții, utili oricând și pe orice post. Primii sugrumă puterea când ajunge la ei, o încetinesc, cei din urmă o intensifică și o transmit mai departe.

Dacă obiectivul tău este să controlezi tot, să capturezi toate resursele unei țări, să institui ca relație privilegiată în societate relația de supunere, atunci trebuie să saturezi toate nodurile ierarhiilor și instituțiilor cu oameni servili, amorali, privați de posibilitatea și de dorința de a avea inițiative sau de a se revolta. Putem să privim lucrurile și invers: accederea în posturi de decizie a unor oameni nepregătiți și cu probleme de integritate (moralitate și legalitate) este un semn clar că regimul puterii derapează spre autoritarism sau spre forme nedemocratice de guvernare. Mai pe scurt, PSD este primul partid care reușește să acapareze cu adevărat puterea, toată puterea în România, să așeze controlul tuturor resurselor strategice ale țării în mâinile câtorva oameni, iar asta e ceva înspăimântător.

E greu de spus cu ce seamănă această evoluție, pentru că într-un fel este unică, în alt fel este foarte repetitivă. Comparațiile istorice nu ne sunt de folos pentru a forța coincidențe sau repetiții. Știm bine că istoria nu se repetă decât cel mult ca o glumă proastă sau o caricatură. Cam cum este Dragnea față de Ceaușescu, bunăoară. Dar asta nu înseamnă că nu putem găsi similarități în comportamente și consecințe. Iar astfel de asemănări pot fi făcute și cu perioada de uzură accelerată a democrației din anii ’30, precum și cu evoluțiile unor societăți sud-americane în anii ’60-’80 ai veacului trecut. Nu suntem în dictatură, nu suntem nici măcar în situație de autoritarism, dar sunt numeroase semnele și tendințele care ne îngăduie să credem că ne îndreptăm accelerat spre instaurarea în România a unui regim nou de putere, pe care nu l-am întâlnit ca atare încă, cel puțin nu în societățile politice moderne. Avem de-a face cu o putere masivă, difuză, continuă: care păstrează aparențele democrației (deși nu e clar cât de mult va putea să le păstreze); care va oferi și aparențele unei bunăstări materiale (în condițiile în care accesul la bunurile și serviciile de divertisment s-a democratizat putând înlocui democrația însăși); care își subordonează cvasi-integralitatea mijloacelor de comunicare în masă; care supraveghează cu precizie diabolică integralitatea aparatului de stat, supradimensionat (am prieteni în instituțiile de stat care spun în șoaptă că și like-urile le sunt urmărite); care își creează și își controlează propria opoziție; care îngăduie chiar luxul existenței unei firave opoziții reale; care pretinde că joacă extern rolul unui stat puternic, stabil, „actor regional de echilibru”.

3) În postarea de la care pornim ați vorbit despre cele trei categorii aflate „la mijloc” și pentru care puterea de la București a stabilit „strategii precise”, iar la final ați pus cele trei întrebări: „cum să dăm putință diasporei, cum să dăm voință celor retrași sau ascunși şi cum să dăm curaj celor din sistem?”. Care sunt răspunsurile dvs.? Ce strategii posibile vedeți dvs pentru a pune capăt regimului Dragnea, pentru a declanșa acea implozie despre care vorbeați în aceeași postare?

Ceea ce am descris mai sus este unul din scenariile negative posibile, poate nu cel mai negru, dar cu siguranță unul plauzibil și îngrijorător. El se poate realiza dacă cele trei categorii de oameni pe care eu le-am văzut plasate între cei care dețin puterea și cei care i se opun explicit nu fac nimic, fie pentru că nu pot, fie pentru că nu vor, fie pentru că nu au curaj. Pentru ca o acțiune politică de limitare sau chiar de răsturnare a unei puteri discreționare să fie eficientă, este nevoie de o conjuncție între putința unora, voința altora și curajul tuturor, cumva. Insist asupra ideii de conjuncție, pentru că simpla revoltă a unei grup, oricât de vocal și de activ, nu poate schimba în mod profund și durabil un regim politic. Să avem în minte imaginea unei piramide cu o bază foarte largă și stabilă. Cei din vârf se pot menține la putere în timp numai dacă și pentru că această bază este stabilă. Iar ceea ce a făcut regimul Dragnea, după „lecția” Ponta a fost să lărgească și să-și fidelizeze această bază. În ce fel? Cu morvocul și bastonul, cum spun francezii. Printr-un sistem complex de recompense și pedepse, de la măririle de salarii și de pensii, de la avansările masive pe posturi nemeritate până la folosirea excluderilor, demiterilor, urmăririlor fiscale sau penale pentru cei rebeli. Sarcina unei opoziții veritabile este îngreunată de obișnuința morcovului, de faptul că oamenii trebuie dezvățați de a primi fără niciun raport cu competențele sau meritele lor.

Cum dăm putință (empowerment) diasporei? Redându-i în primul rând drepturile electorale. Facilitând și încurajând revenirea în țară a celor care au deprins nu doar meserii, competențe și calificări, dar și civilitate, toleranță, deschidere spre lume. Desigur, nu trebuie să idealizăm diaspora, pentru că ea este într-o anumită măsură oglinda societății românești, în diaspora avem și somități, și funcționari ori meseriași pricepuți, dar și traficanți și infractori. Dar trebuie mobilizată forța ei de influență în societatea românească, căci nici puterea și nici opoziția la putere nu se exercită strict teritorial, fizic-spațial. Partea vie și interesată din diaspora este atentă la ce se întâmplă în țară, este creativă și reactivă, energiile ei pot fi canalizate nu doar pentru a acționa în țară, ci și pentru a face atente celelalte țări la ceea ce se petrece în România.

Cum să dăm voință celor retrași sau ascunși? Aceasta este partea cea mai pasivă din societate; este partea fără chip anume, fără profil economic, social sau cultural definit. Din ea poate să facă parte populația rurală și urbană năpăstuită din județele sărace ale României, dar și tinerii care lucrează în mediul privat, care și-au construit o bulă de bunăstare în interiorul lumii reale și refuză să interacționeze cu politica și cu media, care nu ar face decât să le tulbure fragilul echilibru personal, construit uneori după lecții grele de dezvoltare de sine, yoga și feng shui. În mod surprinzător, cred că aici îi găsim pe cei mai mulți dintre studenți, o masă cu forme vagi, cu foarte slabe cunoștințe despre societate, cu o cultură civică precară și cu o prezență publică practic inexistentă. Tot în rândurile acestei categorii întâlnim și cel mai mare absenteism la vot, exceptând diaspora, desigur. Aici șantierul este imens pentru a-i face pe acești oameni, de ordinul milioanelor, să se intereseze și de viața publică, nu doar de supraviețuirea personală și de împlinirea profesională. Chiar și în Grecia antică săracii erau excluși de la viață politică, deoarece grija zilei de mâine nu le îngăduie răgazul de a se ocupa și de grijile cetății. Voința lor trece deci tot prin crearea condițiilor unei autonomii de acțiune. Altfel spus, nu prin sporirea dependenței de ajutoare sociale, ci prin crearea de locuri de muncă și a unor șanse de realizare a oamenilor acolo unde locuiesc, nu la oraș și nu în Italia.

Cum să dăm curaj celor din sistem? Prin forța unor exemple individuale. Codruța Kövesi ori Augustin Lazăr sunt modele de curaj pentru juriști. Mircea Dumitru, Emilia Şercan sau Eugen Vărvăruca (profesor la Universitatea din Iași, a inițiat petiția internă împotriva lui Tudorel Toader) sunt exemple de curaj în mediul universitar. În fiecare domeniu sunt oameni curajoși. Asemeni fricii, și curajul funcționează prin contaminare, adică prin încurajare. Resorturile lui pot fi misterioase uneori, curajul e capricios, dar el găsește resurse nebănuite acolo unde păreau mai greu de găsit. Oamenii devin curajoși din disperare, din îmbărbătare, din solidaritate, din aspirația de mai bine, iar uneori dintr-un amestec din toate acestea. Dar așa cum arată azi societatea românească, mi se pare că sursa cea mai sigură de curaj este exemplul personal, prin acțiuni și gesturi exemplare, prin asumarea de riscuri profesionale și personale.

4) Pot fi puse în aplicare soluțiile pe care le propuneți dvs., cu actuala clasa politică, actuala mass-media și în actualul context european și internațional? De unde ar trebui să începem?

Cu riscul de a dezamăgi, nu cred că dispun eu însumi de soluții miraculoase pentru situația jalnică a societății românești de azi. Pentru că dacă prăbușirea ei este un proces lung, început poate chiar din anii ’90, atunci și renașterea ei sănătoasă, durabilă, va trebui să fie tot un proces lung. Desigur, pe termen scurt soluțiile provizorii și necesare nu pot veni decât din acte și manifestări de curaj public. E nevoie ca medicii să vorbească public și politic despre situația din sănătate, e nevoie ca profesorii să se revolte public împotriva discreditării ideii înseși de educație, e nevoie ca magistrații să protesteze în felul lor împotriva subjugării justiției și ideii de dreptate de către o bandă de infractori. Cei din urmă au prins curaj și încep să-și spună public păsurile. Dar nu-mi aduc aminte ca în 30 de ani profesorii să fie ieșit o singură dată în stradă ca breaslă să apere o idee, o valoare (să zicem laicitatea în școli sau autonomia în universități). 7 tineri medici din 10 visează să emigreze sau chiar o fac, iar din ceilalți 3, unul e de gardă, al doilea e rudă că profesorul, iar ultimul nu mai are curaj să se revolte. Toate aceste corpuri profesionale trebuie ele să reacționeze împotriva nedreptăților, abuzurilor și discreditărilor la care sunt supuse. Nu putem cere mereu acelorași câteva mii de bucureșteni, clujeni sau sibieni să iasă în stradă de fiecare dată când grupului infracțional îi mai trece prin cap vreo trăsnaie și să apere onoarea justiției, a învățământului, dacă înșiși cei din aceste bresle nu o fac etc.

De la actuala clasă politică nu e de așteptat nimic bun; tinerii din PSD sau din ALDE, chiar unii din PNL, sunt mai siniștri decât maeștrii lor și adesea mai inculți ca ei și mai suficienți în abordări (Zoană, Ţapardel, Tudor Ionescu, Zetea...). Politica trebuie regândită din temelii și practicată altfel. Dacă pentru moment suntem într-un cerc vicios al neputinței și ignoranței, din cauza dependenței reciproce dintre o putere rapace și un electorat captiv, vor trebui elaborate strategii politice de ieșire din acest cerc care să conducă, într-un prim moment, la dezactivarea publică a acestor modele de politicieni veroși, disprețuitori și agresivi și, apoi, la înlocuirea lor, măcar parțială cu politicieni aflați în slujba interesului public.

Cred că trebuie inventate forme noi de participare civică și politică. Nu e nevoie ca toată lumea să intre în politică, să devină membru de partid. Politica rămâne în orice societate apanajul unei minorități, dar acțiunea politică trebuie diversificată prin mijloacele și competențele de care dispune fiecare. Reiau aici exemplul înalt politic al Emiliei Şercan: ea a reușit, aproape de una singură, să-și transforme priceperea într-o acțiune politică, a reușit să facă să renască în societate ideea necesității pedepsirii furtului intelectual, a trezit o parte a societății împotriva plagiatului. Singura ei armă veritabilă a fost și rămâne curajul. Ei bine, asemenea exemple trebuie multiplicate în cât mai multe medii profesionale, spațiul public trebuie saturat cu modele pozitive, cu oameni deștepți, dar și curajoși și cinstiți, dispuși nu să-și abandoneze meseria ori cariera, ci să facă din ele arme de luptă: pentru cei nedreptățiți, pentru cei săraci, pentru cei neauziți, pentru propria lor breaslă, pentru societatea întreagă.

5) Are nevoie societatea românească de lideri autentici? Există astfel de lideri (nu „tătuci” sau doar diverși capi ai unor grupuri de interese mai mult sau mai puțin obscure)? Puteți da câteva exemple argumentate?

Societatea românească suferă teribil din cauza lipsei unor lideri politici autentici și a unor modele publice. În acest moment, de pildă, nu există un singur lider politic în România capabil să țină un discurs politic entuziasmant, mobilizator, în fața unui public oarecare. Nu vorbesc aici de liderii mincinoși și de manipulatori, analfabeți cu texte scrise de alții aplaudați de oameni plătiți. Ci de oameni capabili să facă să vibreze alți oameni prin simplitatea rostirii și, revin mereu la marota mea, prin forța exemplului personal. Lideri raționali, capabili de empatie, capabili să înțeleagă nevoile celor mai săraci și mai oprimați, dar și să se facă înțeles de către cei bogați, lideri în stare să țină un discurs înflăcărat și pozitiv, inteligent, coerent și în același timp plin de pasiune. În lipsa lor, oamenii avizi de modele și reușite se proiectează fantasmatic în Simona Halep sau Codruța Kövesi, ale căror reușite sau eșecuri sunt trăite la o intensitate pe care un francez sau un german nu le-ar putea înțelege.

Ştiu că e riscantă ideea liderului carismatic, pentru că nu o dată s-a întâmplat în istorie ca astfel de lideri să eșueze în teroare sau nebunie. Dar aș menține ideea, spunând că astfel de lideri nu trebuie să aibă nimic din nebunia pastorilor neoprotestanți africani sau sud-americani, ci trebuie să semene mai degrabă, în forma și conținutul mesajelor cu figurile cultivate ale unui Barack Obama sau Guy Verhofstadt. Liderii societăților complexe de azi nu pot fi decât bărbați sau femei cu o bogată cultură generală, cu o experiență profesională solidă și cu o mare inteligență emoțională. Vi se pare că Dragnea, Tăriceanu sau Orban dispun de măcar una dintre aceste calități? Poate că se vor naște dintre tinerii care intră azi în politică niște buni lideri, care vor adăuga maturitate discursurilor lor furioase de azi: am văzut în USR și în PLUS, dar și în DEMOS, oameni care au ce spune și știu foarte bine cum să o facă. Oameni cultivați și buni profesioniști, au nevoie doar să adauge un pic de experiență și de forță expresiei lor publice. Şi să evite capcanele televiziunilor de partid.

6) Ce mecanisme de autoapărare are o democraţie în fata abuzurilor de genul celor care s-au manifestat în timpul regimului Dragnea? Ce se poate face dacă un partid e votat pentru niște promisiuni electorale, dar odată ajuns la putere ține cont doar de propria agendă, de propriile interese, nu de interesele naționale? Ce pot face totuși cetățenii daca protestele nu-i clintesc pe guvernanți și până la următoarele alegeri economia, justiția, educația, sănătatea se fac țăndări?

Democrația este, așa cum spunea cineva, un regim de o perfecțiune fragilă. Regim perfect, pentru că până în acest moment nu a fost găsită o mai bună formă politică de conviețuire umană; dar și fragil, pentru că democrația își secretă în permanență proprii inamici, propriile maladii autoimune. Democrația trebuie apărată zi de zi pentru că este o construcție fragilă, pentru că echilibrul puterilor este mai degrabă presupus sau dorit, pentru că ea are nevoie de foarte puțin să basculeze în altceva. Diminuarea democrației în România de azi e cât se poate de evidentă. Sigur, e puțin probabil să ne culcăm în democrație și să ne trezim în dictatură; mai degrabă vom rămâne letargici într-o formă hibridă, care nominal și teoretic va respecta toate ritualurile democrației, dar care practic va fi încetat să mai fie una, dacă nu decidem să oprim cât mai repede alunecarea spre neguri istorice.

Participarea cetățenilor într-o democrație reprezentativă nu se reduce la vot. De doi ani încoace PSD nu încetează să ne bage în cap ideea că e gata acum, asta am votat, asta avem, că trebuie să respectăm decizia urnelor. Numai că decizia urnelor nu este un vot necondiționat și nedeterminat, calitatea noastră cetățenească și civică nu încetează odată cu votul: mandatul pe care îl dăm aleșilor este revocabil și dependent de rezultate. E la fel de fals ce spune PSD că protestele ar fi ilegale: într-un regim democratic niciun protest îndreptat împotriva puterii nu este ilegal, pentru că este dreptul meu cel mai intim și cel mai public deopotrivă să mă raportez la putere nu doar sub forma supunerii, ci și sub aceea a revoltei, atunci când puterea se întoarce împotriva drepturilor și libertăților mele.

Ce pot face cetățenii? Gama acțiunilor de protest împotriva unei puteri abuzive este foarte largă. Este sigur însă că, în ciuda frumuseții spectaculare a protestelor de duminică seară, în ciuda și a efortului minunat depus de mulți dintre protestatari, o putere nu se va clătina din loc cu jocuri de luminițe și poezioare inspirate. Căderea în estetică a protestului îi diminuează acestuia forța. Să ne amintim că cele mai puternice proteste din România au fost fie cele spontane, fie cele organizate în timpul săptămânii; așa cum e util să vedem că protestele vestelor galbene din Franța nu au nimic estetic în ele, nu se consumă în selfiuri sau drapele uriașe, ci înfruntă direct puterea și instrumentele ei. Să nu se înțeleagă de aici că aș fi adeptul distrugerilor sau al violențelor stradale. Dar revoltele urbane împotriva puterii pot îmbrăca forme mult mai puțin „frumoase” și pot fi mult mai eficiente decât adunarea de duminica seara din Piața Victoriei. O adunare care are imensul merit de a păstra vii revolta și speranța, dar care se consumă inevitabil de la sine.

Putința, voința și curajul

Atunci când un regim opresiv se instaurează într-o societate, există la extremele ei două minorități: a celor care exercită puterea și a celor care se opun puterii. În general, sunt două grupuri relativ neînsemnate numeric în ansamblul societății: aparatul de putere, ori represiv, pe de o parte, opoziția vocală și curajoasă, disidenții, pe de altă parte. Să ne aducem aminte de anii 80: câteva mii de activiști de partid și securiști versus câteva zeci de disidenți, de care partidul și securitatea se temeau cel mai tare.

Dar între ei se află, așa cum observa și Hannah Arendt în analizele ei despre societatea germană a anilor 30-40, trei categorii de oameni:

1)  Cei care refuză opresiunea și nedreptatea și părăsesc țara, construind o diasporă;

2) Cei care rămân ca un grup amorf și tăcut, muncitori, mici oameni de afaceri, pensionari, sub radarul puterii, masă de manevră, „poporul” la care se referă toți populiștii și patrioții de serviciu;

3) Cei care alimentează aparatul de stat, funcționari, profesori, medici, corpul juriștilor, beneficiind de siguranța unui loc de muncă și de bunăstarea oferită de un salariu, cu condiția să-și îndeplinească în mod conștiincios sarcinile de serviciu și să nu se revolte în vreun fel împotriva ierarhiei și ordinii existente.

Aceste trei categorii constituie majoritatea zdrobitoare a membrilor unei societăți, chiar dacă cei dintâi, diaspora, sunt în afara teritoriului național. Şi puterea, dar și opoziția se bazează pe ei, sperând să-i mobilizeze pentru cauza lor. Dar, cu rare excepții în istorie (și acelea discutabile), aceste trei grupuri mari nu au participat la răsturnarea unui regim decât, cel mult, tot ca o îngustă minoritate, atunci când nevoile lor bazice sau care interesele lor profesionale au fost afectate. Regimurile autoritare sau dictatoriale au căzut fie prin implozie, fie prin intervenție externă.

Şi puterea de la București a înțeles și a distins bine între cele trei grupuri, cu strategii precise pentru fiecare: 1) retragerea câtor mai multe dintre drepturile și posibilitățile de acțiune ale diasporei; 2) sedarea prin ajutoare sociale, pensii, manipulare și divertismente, dar și supraveghere fiscală strictă pentru cei aflați sub radar; 3) în sfârșit, supradimensionarea aparatului de stat și blocarea ierarhiilor birocratice cu oameni incompetenți, cu probleme morale sau legale, ori lipsiți de orice scrupule în exercițiul funcției lor, dar plătiți foarte bine și supravegheați prin structurile de partid.

Cel mai interesant grup este acesta din urmă. Mulți dintre cei care îl compun sunt totuși oameni cinstiți, dar rezervați în exprimare și reticenți în fața schimbării, din teama de a nu-și pierde posturile. Ei își legitimează prezența în aparatul de stat prin cel puțin două argumente: a) rămânerea lor pe posturi este o garanție pentru încetinirea opresiunii (să nu mergem până la sabotarea din interior, deși unii se pot considera eroi în acest sens), pentru umanizarea sistemului, pentru a face suportabil absurdul birocrației sau al măsurilor abuzive luate de putere. Ei spun că de fapt își fac datoria și, făcându-și datoria, sunt buni cetățeni. B) al doilea argument, decurgând din primul, este că dacă ei s-ar revolta sau și-ar da demisia, ar fi oricum înlocuiți cu altcineva, probabil mai slab pregătiți, mai lipsiți de probitate, și asta nu ar face decât să întărească sistemul în acțiunea lui opresivă.

Nu e loc aici de analize extinse. Aș spune doar câteva lucruri în raport cu această categorie bugetară:

- nicio putere opresivă nu s-ar putea instaura fără sprijinul ei, fără pasivitatea ei sau fără complicitatea ei directă și activă. Ceea ce este sete de putere ori de îmbogățire în capetele celor nebuni din vârful ierarhiei, devine abuz, nedreptate și exploatare când ajunge la cei de jos;

- nu există angajament dezangajat sau numai pe jumătate. Există doar o progresie în complicitate, ca o coborâre pe o pantă alunecoasă. Cu cât înaintezi mai mult pe ea, cu atât daunele vor fi mai mari în caz de ieșire în decor. Iar răsplata mai mare dacă termini cursa alături de ei.

- revoltele sunt mereu individuale și în general sunt cele care îi trimit pe fugari înspre primele categorii: diaspora, mediul privat sau sub radar.

- sunt forța socială cu cel mai mare potențial de blocare a puterii opresive: e de ajuns ca profesorii sau medicii sau magistrații sau funcționarii financiari să intre toți în grevă vreme de o săptămână sau două pentru a zdruncina orice regim. Dar acest „e de ajuns” este cât se poate de utopic, pentru că el nu se întâmplă niciodată.

- este grupul social cu cea mai complicată dialectică a curajului și a fricii. Ceea ce pentru ei înșiși poate trece drept o dovadă de curaj (a fi zilnic în ochiul puterii), pentru mulți alții pare a fi un semn de lașitate (conformismul).

Dacă ne gândim că pentru a păstra democrația vie este nevoie de curaj, de voință și de putință, atunci provocările democrație românești sunt acestea:

1) Cum să dăm putință diasporei?

2) Cum să dăm voință celor retrași sau ascunși?

3) Cum să dăm curaj celor din sistem?

Dorință sau neputință și indiferență – pentru un nou început al întunericului

Atunci când am scris despre pasivitatea studenților, una din multele pasivități din societatea românească, am primit tot felul de răspunsuri, printre care și cele de mai jos (extrase din comentarii mai largi la textul meu):

„Nu ştiu despre alți studenți sau alte oraşe însă consider că protestele nu îşi au rostul în România.Au ieşit oameni în vârstă pe stradă şi nu au schimbat nimic.Vocea noastră nu este ascultată.Cunosc studenți ce sunt şefi de an etc. şi sunt invitați la consilii şi şedințe.Credeți că au dreptul să spună ceva sau să schimbe un lucru?Nu,nu-i lasă.Semnează că au fost prezenți şi atât.În această țară contează mai mult averea şi funcția. Îmi doresc atât de mult să am o voce şi să fiu ascultată căci se întâmplă lucruri nedrepte în țara noastră însă nu am cum să schimb ceva de una singură.”

„Schimbarea nu sta in mainile noastre,nu este vorba ca nu ne pasa, ci doar ca nu mai este nimic de facut.Iesim la prostest,bun,suntem tratati ca-n 10 august si ce am rezolvat? Dancila continua cu functia ei,la fel si Dragnea si toata prostimea care conduce tara (...) Eu provin dintr-un sat mic in care PSD-ul este la putere,cu ajutorul prostilor si al bătrânilor. Deci,traim intr-o tara aleasa de prosti si condusa tot de prosti. Asa ca va recomand sa le cereți lor sa schimbe ceva,intrucat noi nu avem ce. Noi,si nu neaparat eu,pentru ca recunosc,exista si studenti mult mai buni,studentii in general,daca ar fi alesi in functii de conducere,atunci ar mai fi o sansa. Dar,din pacate,nu avem loc de proști!!!Asa ca lasati-ne sa invatam si sa vedem încotro ne duce viața,ca prostii stim unde ne duc”.

Nu pot să știu cât de reprezentative sunt aceste voci pentru studențimea română. Dar, văzând angajamentul public cvasi-inexistent al studenților și lipsa vocii lor din societate, putem presupune că aceste voci sunt destul de grăitoare pentru starea de spirit și pentru conștiința social-politică a studenților din România.

Ei bine, dragi studenți, s-ar putea să fie un ghinion faptul că tocmai în timpul studiilor voastre asidue și al vieții voastre boeme are loc îngenuncherea României și transformarea ei într-un ghetou al infracționalității, prostiei și nepotismului. Un imens ghinion, pentru că exact în timp ce voi sunteți la cursuri, în biblioteci sau pe o terasă, societatea pentru care vă pregătiți încetează să mai existe. Cei mai puțini dintre voi, proști și piloși, vor reuși, ei pot sta liniștiți în continuare în cluburi. Dar voi, toți ceilalți, sunteți pierduți unul câte unul dacă nu vă adunați laolaltă și nu emiteți public pretenția de a participa la decizia privind viitorul vostru.

Pentru ce există zeci de mii de studenți la facultățile de drept dacă ei consimt prin tăcere la instaurarea domniei fărădelegii în țară? Vor deveni toți avocații penalilor? Vor ajunge unii dintre ei judecători la curtea lui Dragnea și Vâlcov? Acesta să fie visul unei întregi generații, Tudorel Toader?

Pentru ce se formează zeci de mii de medici dacă studenții de la medicină nu au ridicat o singură dată vocea împotriva dezastrului din sistemul medical?

Ce vor cerceta miile de studenți la sociologie? Fenomenul social al emigrației? Mărirea clivajelor între cei bogați și cei săraci? Intențiile de vot între facțiunile din PSD?

Pentru ce se pregătesc studenții la comunicare sau jurnalism? Locurile la Antena3 și la RTV sunt deja date, iar posturile de purtători de cuvânt la guvern și la partid se dau doar la rude și slugi.

Unde sunt studenții de stânga protestând împotriva abuzurilor, puterii abuzive, împotriva sărăciei crunte din sate și orașe și a nedreptății sociale? Dar, chiar așa, mai există studenți de stânga?

Un singur lucru trebuie să aveți în minte, noi toți trebuie să-l avem în minte: România pentru care vă pregătiți în facultăți serioase sau în fabrici de diplome încetează să existe în aceste zile. Așa cum unii dintre noi am avut șansa istorică de a trăi ca studenți prăbușirea regimului comunist, tot așa aveți și voi o șansă istorică: să trăiți prăbușirea României postcomuniste, încheierea celor 30 de ani de tentative chinuite de democrație și intrarea într-o nouă epocă.

Să nu vă bazați nici pe faptul că vă pregătiți ca să profesați în Occident. Cetățenii unei Românii excluse (pe bună dreptate) din Uniunea europeană nu vor mai avea dreptul de muncă și de ședere în spațiul comunitar așa cum îl au acum părinții voștri care muncesc pe rupte acolo ca să vă țină la școală.

Dar măcar veți avea ce să povestiți copiilor și nepoților. Ați trăit vremuri istorice.

Şi nu, nu sunteți nici pe departe principalii vinovați pentru conformismul acestor vremuri și pentru catastrofa înspre care ne îndreptăm. Numai că viitorul vostru, si nu al nostru, e acum în joc: viitorul personal și profesional, viitorul vostru ca societate. Noi ni l-am făcut pe al nostru, bun, rău, cum am știut, mai degrabă rău. 

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, măcar împotriva noastră revoltați-vă dacă vă este atât de greață sau de frică de Dăncilă și Dragnea!

Rostogoliri ilogice

Postarea originala a doamnei Narcisa Iorga este disponibila aici.

Văd că se rostogolește deja pe Facebook manipularea ca la carte: probele lui Ghiță despre Kovesi sunt false.

Hai să vedem cum se face!

1. Foto 1 e doar o ilustrare a unei știri, realizată de o televiziune. Se folosesc des astfel de tehnici, de la simularea grafică a unor accidente, până la simularea unui nou guvern, când nu ai imagini cu noii miniștri (v. foto 2 și 3). Asta nu înseamnă că imaginile folosite în știre sunt reale. Sunt realizate pentru a face mai ușor de înțeles subiectul în discuție. Personal, nu sunt adepta lor, tocmai din cauza confuziilor pe care le pot genera în mintea unor telespectatori neobișnuiți cu imaginile virtuale.

2. Imediat apar susținători necondiționat ai lui Kovesi care spun: uite ce făcături ordinare folosește Ghiță, analizând ”profesional” photoshopul de la fig. 1. Nu are rost să fie analizat profesional, el e doar un ”fake”, dar nu înseamnă că acest ”fake” există și în dosarul penal.

De ce se face așa:

1. Laura Codruța Kovesi a spus din prima sa intervenție tv și radio printre lacrimi că ”pot apărea fotografii false, așa cum au apărut și înregistrări false”. Adică, făcea trimitere la acele înregistrări din ședința DNA, care au avut ca urmare revocarea într-o zi a procuroarei Iorga Moraru. Nu le recunoaște nici azi, deși expertiza spune clar că sunt reale. Nu recunoaște nici că a fost în sufrageria lui Oprea, deși există rezoluția Parchetului publicată în Monitorul oficial. Era o întâlnire instituțională. În sufrageria lui Oprea... Revenind: Kovesi a lansat deja tema de dezbatere, anume că orice imagine sau înregistrare ar apărea în cauză sunt falsuri. Urmează diseminarea, pentru pregătirea opiniei publice cât mai largi.

2. Asociind o ilustrație a unei știri de televiziune cu informația de bază că Ghiță a dus probe la Parchet fotografii cu Kovesi la el în cramă, se desființează credibilitatea probei. Se rostogolește acest photoshop despre care se spune că ar fi proba deținută de Ghiță până când opinia publică e deja pregătită să nu mai creadă adevărul. Ca-n povestea ”Petrică și lupul”. Atunci când vor apărea probele reale, nu le va mai crede nimeni, întrucât opinia publică este deja saturată de photosop. E atât de simplu! Un alt item diseminat este lipsa de credibilitate a lui Ghiță, cu toate că în cazul Coldea, a adus probe fotografii și facturi. Coldea a fost demis. Nu contează persona care aduce proba, ci proba. E o regulă de bază în jurnalism și bănuiesc că și în anchetele penale.

Așadar, ar fi bine ca, pe de-o parte, televiziunile să informeze publicul că ilustrația este un trucaj sau o simulare, așa cum obligă legea audiovizualului. Astfel, informarea ar fi una corectă și nu ar da naștere la speculații. În opinia mea, informarea corectă este mult mai importantă decât audiența creată de o simulare.

Pe de altă parte, ”binevoitorii” despre care vorbeam, ar trebui să nu folosească astfel de tehnici străvezii de manipulare, mai ales dacă sunt jurnaliști, întrucât ei cunosc foarte bine realitatea. Nu văd de ce recurg la practici care nu au legătură cu profesia lor. Sau, mă rog, aș vrea să nu văd.

P.S. Reiau aici regulile valabile pe acest cont.

Aviz tuturor celor care cred că acest spațiu public e un loc unde sunt permise ofensele, instigările, injuriile etc. căci, vezi Doamne, e libertate de exprimare: mesajele cu conținut agresiv sau jignitor vor fi șterse, iar utilizatorii blocați. Se poate argumenta și contraargumenta oricât de dur, dar dialogul trebuie să se supună rigorilor unui discurs public. Da, eu fac regulile aici! Le respectați, discutăm. Nu le respectați, nu sunt obligată să suport mojiciile, nici istericalele nimănui. Mulțumesc!

Stimată doamnă Iorga,

Toată argumentația dumneavoastră se întemeiază, din păcate, pe niște premise false. În logica clasică, adică logica pe care o folosim noi în fiecare zi, întemeierea argumentației pe niște premise adevărate este condiția necesară (nu și suficientă) pentru a obține concluzii adevărate.

Pentru a demonstra erorile masive în care vă dezvoltați argumentația, vă propun să distingem două planuri: planul mediatic și planul penal. Cel din urmă nu ne interesează aici, deci punctul 2 al demonstrației dvs este complet inutil. Să-l ignorăm cu totul, așa cum trebuie să ignorăm orice referință neinspirată a textului dvs la dimensiunea penală a acestei afaceri. Nu este nici competența dvs și nici interesul textului.

Să revenim la planul mediatic, singurul care merită discutat în acest context.

Argumentul dvs de la punctul 1 este de fapt o presupoziție, adică o speculație nefondată. Spuneți că fotografia din cramă este o ilustrare a unei situații, o simulare, așa cum bunăoară ProTV creează reproduceri (simulări) ale unor accidente. Că o televiziune precum Antena 3, mereu atentă la surse, mereu preocupată să distingă între adevăr și eroare, între informare și manipulare, a vrut să ilustreze cu o imagine falsă o situație pretins reală.

Există aici patru planuri posibile și vă rog să mă urmăriți cu multă atenție:

-          O situație reală este redată de o imagine adevărată;

-          O situație reală este redată cu o imagine falsă;

-          O situație fictivă este redată cu o imagine adevărată;

-          O situație fictivă este redată cu o imagine falsă.

Care dintre aceste planuri este cel al jurnalismului profesionist? Şi care al manipulării? Exact, doar în primul caz putem vorbi de jurnalism profesionist. În celelalte trei cazuri vorbim de manipulare. Unde credeți că se află cazul indicat de dumneavoastră?

Mai trebuie să facem o distincție foarte importantă: reproducerea unui accident la ProTV nu are deloc același statut în raport cu realitatea cu această fotografie din cramă, chiar și admițând că Antena3 ar fi omis, vai, din neglijență, să specifice că fotografia e falsă.

Ar fi prea mare ocolul prin teoriile imaginii în filosofia contemporană ca să explic aici de ce vă situați într-o mare eroare. Voi spune doar că dacă în cazul ProTV realizatorii au asumat și au prezentat de la bun început faptul că simularea este doar o reprezentare grafică a unei stări de fapt, în cazul Antenei3 nu a fost vorba nicio clipă de a atenționa telespectactorii că am avea de a face cu o ilustrare a unei realități și nu cu realitatea însăși. Una din regulile manipulării este tocmai să șteargă limitele dintre realitate și reprezentarea ei, să facă să treacă presupoziții, asocieri de idei sau situații ori imagini false drept realitatea însăși.

Apoi: faptul că doamna Kovesi ar fi spus că vor apărea imagini false nu este nicidecum un argument împotriva falsității imaginilor care au apărut după declarația ei. Nu există niciun fel de legătură cauzală sau logică între a spune că vor apărea imagini false și faptul că apar imagini false. Singura „legătură” e succesiunea temporală, care nu dovedește nimic.

Comiteți apoi o eroare de începător într-ale logicii, când din afirmația doamnei Kovesi, „pot apărea imagini false”, dumneavoastră deduceți că „ORICE imagine sau înregistrare ar apărea în cauză sunt falsuri”. Vedeți unde este eroarea? În trecerea nepermisă de la particular la general. Evitarea acestei eroare se învață în clasa a IX-a. Doamna Kovesi nu a spus: „toate imaginile care vor apărea vor fi false”, doar dumneavoastră deduceți asta.

La punctul 2 amestecați din nou planul mediatic cu planul penal. Și știți cui îi folosește această confuzie? Ați ghicit, Antenei3, acolo unde falsurile trec drept adevăruri, iar ilustrările drept probe. „Rostogolirea de photoshopuri” (înfiorător barbarism, de dragul limbii române nu mai folosiți această expresie monstruoasă”) are un singur scop: transformarea „jurnaliștilor” de la Antena3 în judecători, iar a telespectatorilor ei fideli și manipulați în membrii ai unui juriu adhoc. Ştiți mai bine decât noi, profanii, că tindem, ca societate, înspre indistincția între Ciuvică și Savonea, între Gâdea și Florea, iar nefericita dumneavoastră postare întărește această tendință.

Mai spuneți: „Atunci când vor apărea probele reale, nu le va mai crede nimeni, întrucât opinia publică este deja saturată de photosop. E atât de simplu!”. Cred că este cea mai nefericită și mai lipsită de temei afirmație a dumneavoastră din tot textul. E așa un amestec de speculație și argumente falacioase în ce spuneți încât mi-e și greu să-mi dau seama ce ați vrut să dovediți: că după 3, 5 sau 10 falsuri orice probă reală devine ea însăși necredibilă? Că e suficient să fie saturată piața cu falsuri ca să dispară orice șansă a adevărului? Ceea ce nu e deloc clar în ce spuneți este, pe de o parte, cine lansează aceste falsuri? Ghiță? Kovesi? Antena3? Au ei poziții egale sau similare în acest joc al falsului? Pe de altă parte, de ce confundați din nou planul fake-urilor grosolane de Antena3 cu cel al probelor juridice? Ce are una cu alta? Da, în lumea lui Gâdea și Ciuvică, ele sunt echivalente. Dar este acesta și punctul dumneavoastră de vedere? Nu vi se pare că reduceți procurorii și oamenii legii la statutul de telespectatori vulnerabili ai unui post de televiziune specializat în falsuri și manipulare?  

Surprinzătoare și dezamăgitoare e și încheierea textului, atunci când recurgeți la dojana moale de tip: „ar fi bine” și „ar trebui să nu”. Serios, după tot rechizitoriul din paragrafele anterioare, un asemenea final e ca o cădere în nas. Ați fost membru al CNA și știți dintr-o lungă practică ce înseamnă manipularea și ce efecte dezastruoase produce ea. Aceste efecte nu pot fi înlăturate cu „ar fi bine”, atitudinea noastră nu poate fi una de moralizare slabă, ci de denunțare categorică a unor practici violente de falsificare și mistificare a realității în scopuri de putere si dominatie.

E complet indiferent că azi e vorba de doamna Kovesi în acest fake ordinar. Dacă mâine va apărea o „ilustrare” cu dumneavoastră într-o postură indecentă sau degradantă, veți spune la fel, că ei doar au vrut să ilustreze indecența în care se scaldă de câțiva ani încoace CNA?

Sau de fapt este vorba despre o indecență și o umilință generalizată, cu care începem să ne obișnuim?...