Un strop de filosofie mare - Jean-Luc Nancy

... efectul comic al filosofiei: ea se aventurează pînă la cele mai îndepărtate margini ale mizei sale, ratează cu siguranţă realul existenţei – şi nu e departe să realizeze cu siguranţă ratarea, uneori pînă la grozăvie (faceţi socoteala erorilor şi greşelilor ştiinţifice, morale, estetice, politice ale filosofilor).


Îmi închipui că nu există un singur filosof adevărat care să nu fi fost frămîntat, cel puţin o dată în viaţă, de neliniştea acestei deriziuni. Nu există nici unul care să nu-şi fi mărturisit, cel puţin o dată, faptul că întreaga trudă a gîndirii apasă cu o greutate inutilă şi grotescă, acolo unde existenţa, viaţa, moartea, plînsetele, bucuria, infima densitate a cotidianului o va fi precedat dintotdeauna şi de departe. Nu există nici unul care să nu fi rîs de toate acestea – şi uneori, neîndoielnic, acest rîs sau această grimasă rămîne stăpînul locului, iar filosoful nu mai lucrează decît din obişnuinţă, din inerţie, din orgoliu sau din laşitate, neîndrăznind să se desprindă de ceea ce i-a servit de identitate şi de îndeletnicire.
(Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă, Idea, Cluj, traducere de Emilian Cioc)

O bază intelectuală pentru Europa de mâine? (Ciprian Mihali - Revista 22 din 22 decembrie 2009)

Marti, 22 decembrie 2009, de la ora 21, la Radio Cluj, A FOST o discutie intre Vasile Tomoioaga si subsemnatul, despre dimensiunile lui decembrie 1989 si despre bravii nostri intelectuali postcomunisti. Inregistrarea emisiunii se gaseste aici.

Gaspar Miklos Tamas

In delirul evocarilor lui decembrie 1989, intr-un moment in care toti se simt datori sa spuna ce-au facut, ce-au simtit sau pur si simplu ce-au privit la televizor, asadar intr-un moment de explozie a unei memorii afective ca semn al nevoii de a marturisi si al neputintei de analiza - in tot acest peisaj, o mostra de luciditate:

"Am să vă vorbesc foarte pe scurt, aşa cum am promis, despre problema intelectualului şi în special despre rolul pe care intelectualul din sud îl poate juca în Occident. Există aici un element foarte dificil şi foarte important pentru înţelegerea ideilor noastre, a „ţăranilor“ de la Dunăre: care este rolul pe care şi-l asumă intelectualul din Est? Eu cred că acest rol este mărturia. Mărturia este o idee de sorginte creştină. A fi martir, martor înseamnă două lucruri: există interpretarea seculară, care înseamnă a spune adevărul despre viaţă, şi sensul originar, creştin – asumarea sacrificiului pentru a fi trăit adevărul. Ideea de mărturie a fost personificată de Soljeniţîn, care face o sinteză a celor două intepretări. Cred că Arhipelagul Gulag este o carte sfântă, în care autorul relatează suferinţa poporului rus şi a sa personală. Este veridic, este adevărat, îşi asumă riscul de a spune adevărul. Autenticitatea intelectualului modern stă în temeritatea şi sinceritatea confesiunii. Este rolul nostru, al teoreticienilor de a face o analiză, dar nu ca teorie, ci ca mărturie, ca expresie a stării sufleteşti a unei persoane care a trăit în nişte condiţii speciale, anormale. În aceste circumstanţe, o mărturie despre primejdiile care sunt prezente peste tot în lume are un caracter ilustrativ. În felul acesta, intelectualii vor rămâne în istorie ca mărturisitorii marii suferinţe a secolului XX.

După 20 de ani

În aşteptarea (pentru unii) sau în prelungirea (pentru alţii) a emisiunii de la Radio Cluj de marţi, 22 decembrie 2009, de la ora 21.00, foarte pe scurt despre decembrie 1989, în speranţa ca mintea vremurilor îmi va îngădui o clipă de răgaz pentru a spune lucrurile mai limpede şi mai apăsat.

1. Pentru toate generaţiile adulte care au trăit acel moment, decembrie 1989 introduce o ruptură profundă şi definitivă în toate biografiile individuale şi colective: există pentru totdeauna un înainte şi un după. Nici nu mai trebuie spus, în limbaj comun înainte de ce şi după ce, practic termenii de „înainte” şi „după” s-au umplut de sens pentru toate aceste generaţii în decembrie 1989.

2. A fi trăit acel moment, cu conştiinţa dureroasă a participării la facerea şi desfacerea istoriei, cu sentimentul dureros de intens că se întîmplă ceva unic, a fost deopotrivă o şansă şi un blestem: şansa de a fi fost martori, actori principali, secunzi sau figuranţi în producerea unui eveniment unic şi irepetabil, un soi de mîntuire, cu valenţe purificatoare. Am fost curaţi o clipă, o vreme, după care, resemnaţi sau voluntari, ne-am pîngărit la loc. Dar şi un blestem: a fi cunoscut o asemenea experienţă – şi nu doar ca experienţă individuală, ci şi, mai ales, ca experienţă în comun – reduce toate celelalte experienţe de după aceea la variaţii, la pulsaţii, la repetări tot mai imperfecte. Nimic din ce a făcut mass-media de atunci încoace nu a putut smulge din oameni asemenea trăiri. Nici mineriadele, nici alegerile, nici 9/11. Mai este blestem şi pentru că, pe veci nostalgici după o asemenea trăire, dar şi, imediat după aceea, nesfîrşit de dezamăgiţi de uriaşa manipulare în care am fost cu toţii prinşi, altfel spus înghesuiţi între o bucurie acută şi o amărăciune perpetuă, „noi”, cei care am trăit evenimentul, nu vom avea niciodată un acces lucid, distant, neutru la el. Cunoaşterea lui ne va rămîne mereu interzisă, ori măcar parţială. Alte generaţii, pentru care va fi vorba de fapte ale unei istorii trecute, vor putea da seama de „ce a fost”.

3. Trei sînt şi dimensiunile lui decembrie 1989: a) o insurecţie populară, „autentică”, pentru că au fost oameni in strada (la Timişoara, la Cluj, la Bucureşti etc.) şi au murit oameni acolo, ucisi de forte de represiune - si ma refer aici strict la zilele dinainte de 22 decembrie (îi multumesc lui Stefan M. pentru precizare); b) o lovitură de stat care, sub perdeaua de fum a excitaţiei haotice produse cu bună ştiinţă şi precis orientat, a urmat de fapt un plan foarte bine pus la punct – a se vedea de pildă serialul despre 1989 din Adevărul, din ultimele săptămîni; c) o cotitură în istoria mass-media, pentru că după „gropile comune” de la Timişoara, nu se mai face televiziune la fel, nu se mai manipulează la fel.
Fiecare din aceste trei dimensiuni îşi datorează consistenţa celorlalte două, pînă într-acolo încît e cu neputinţă de decelat, în fond, ce a fost „autentic”, ce a fost „falsificat”, ce a fost „manipulat”.

4. În ciuda afirmaţiilor zgomotoase făcute de vedetele mediatice ale intelectualităţii româneşti, nu cred că intelectualul public român este moştenitorul legitim al insurecţiei zise populare, ca şi cum ar fi singura în stare să-i redea acesteia demnitatea. Intelectualii români au ratat din 1989 pînă azi tot ce se putea rata, începînd cu o revoluţie a omului, a umanului din om, cu trezirea în om a vocii demnităţii, şi încheind, în 2009, cu obositoarea listă de compromisuri, de atitudini, echivoce, de vorbiri in doi peri, de iubiri ciudate si de dispreţuiri la fel. Toate acestea şi multe altele nu-i permit să vorbească în numele nimănui, nici viu, nici mort – eventual pînă nu va fi reînvăţat lecţia modestiei, a rezistenţei şi a rebeliunii interioare fără stîmpărare în posturi, funcţii şi prestigii.

Bogdan Ghiu - Maimuţa de televizor şi negustorul de arme grele

Deşi am abandonat televiziunea şi pretenţiile ei de a ne sedentariza, de a ne ţine captivi, icoana televiziunii devine un simplu icon, televiziunea încearcă să ne urmărească, cu fluxul în flux, pe telefoanele mobile, să ne ia urma, micile ei ecrane devin tot mai mici,display-urile electronice, tot mai gadgetizate, hiperminiaturizează imaginile televizuale, încadrîndu-le într-un flux informaţional textual şi numeric. După epoca gigantismului casnic sedentarizant care e reuşit să preschimbe şi să normeze societatea, televiziunea se face mică şi vrea să ne urmărească: post-neo-nano-panoptismul. Televiziunea ne-a devenit ecran mental, "conştiinţă de sine". Ne vedem pe noi înşine ca la televizor. De ce-ar mai fi nevoie de o televiziune monumentală, spectaculoasă?

Televiziunea a dispărut, adică s-a resorbit. Pînă de curînd, cînd încă forma ei mai era monumentală şi separată, distinctă, ea mai putea fi analizată, criticată, percepută, văzută. Acum, televiziunea nu se mai vede, deoarece e peste tot. Sîntem "inervaţi" de televiziune. Am psihosomatizat televiziunea.

(Bogdan Ghiu, Telepitecapitalism, Idea, Cluj, 2009. Citeva fragmente din carte pe blogul lui Bogdan Ghiu de pe Liternet, aici si aici)

Un plaisir...

Fobia tabacului pare sa fie stadiul ultim al acestei dezodorizari generale a Occidentului, dorita de mica burghezie a secolului al XIX-lea, care face ca am devenit alergici la toate mirosurile, de la cele mai puternice la cele mai subtile. Dar a iubi mirosurile inseamna a iubi viata pentru a accepta moartea, inseamna a respira ceea ce este descompunere, exhalare, vaporiziare a esentelor pentru a gusta placerea violenta a efemerului, care ne obisnuieste sa murim. Dar noi respingem moartea cu ingrozire. Murim inodori, nicidecum in miros de sfintentie, pentru ca nu vom fi trait.

(Jean Clair, Journal atrabilaire, Gallimard, 2006, p. 165)

O baza intelectuala pentru Europa de miine

Ciprian Mihali - Sur quoi fonder une base intellectuelle pour l’Europe de demain? Approche critique d'une question.

Vorbeste-mi de tine, vecine

Nici înrădăcinaţi într-un sol natal sau primitor, nici cu totul sau definitiv deposedaţi de facultatea înrădăcinării, nu încetăm să compunem sau să recompunem o cotidianitate din fărîmele de existenţă risipite de-a lungul traiectelor liber alese sau impuse de biografiile personal-profesionale. Societatea actuală nu numai că reduce distanţa (fizică) între acasă şi străinătate, care este, oarecum, definiţia fenomenologică însăşi a spaţiului, dar şi apropie de o manieră neliniştitoare (ori cel puţin care merită să fie interogată), faptul de a fi „acasă-în-străinătate” de faptul de „a-fi-străin-acasă”. Neliniştitoare, întrucît, pe de o parte, între acasă şi străinătate frontiera nu mai trece printr-o limită fizică (uşa, zidul, graniţa), nici chiar printr-o întrerupere afectivă (între familiaritate, intimitate, afectivitate, şi apoi stranietate, răceală, indiferenţă etc.); nu numai că ea nu mai trece, în sensul unei despărţiri, ci ea se dă de-acum doar ca un simplu prag formal, convenţional, ca formalitate a unei opriri sau a unei modificări a vitezei ori a intensităţii mişcării. Neliniştitoare, pe de altă parte, deoarece între acasă şi străinătate există o întrepătrundere care face anevoioasă posibilitatea şi realitatea unei locuiri altundeva, precum şi faptul însuşi de a fi acasă, în acest spaţiu primar, real sau imaginar, al unei locuiri proprii, al unui pămînt natal ca reper absolut al oricărei întoarceri. Căci adevărul simplu pe care-l experimentăm ca sens al cotidianităţii noastre este că nu ne mai e cu putinţă întoarcerea către o origine, către un punct care ar îngădui să regăsim o puritate, o intimitate cu sine, o autenticitate dincoace sau dincolo de uzurile provocare de expunerea la lume. În vîrtejul acestei migraţii fără sfîrşit, vecinul este o invenţie permanentă a proximităţii şi un pretext al inventării de sine, în funcţie de figurile (chipurile, limba, credinţa, etnia etc.) mereu schimbătoare ale celor pe care-i întîlnim în opririle noastre temporare, în noile noastre proiecte de viaţă, străbătîndu-ne la întîmplare ambiţiile sau slăbiciunile ancestrale. Vorbeşte-mi despre tine, vecine, ca să pot şti mai bine cine sînt eu, acum.

Oraşul nu e o operă de artă

“Oraşul nu e o operă de artă”, spunea un filosof. Atunci cînd un filosof spune asta, el se gîndeşte la faptul că un oraş nu poate fi tratat, locuit, practicat ca o operă de artă, cu alte cuvinte ca un lucru bine făcut, încheiat (după o definiţie fără pretenţii a operei de artă). Aceasta are un autor, o intenţie, o voinţă creatoare, are un început şi un sfîrşit, deci un sens pe care-l putem găsi şi interpreta; în plus, ea poate strînge în jurul său un public care să o placă sau nu, în funcţie de gust. Dar nimic din toate acestea nu sînt valabile în cazul oraşului: el nu are un autor, nu are o idee, nu are un sens, nu are un public, el nu începe şi nu se sfîrşeşte într-un loc, într-un timp precis. Nu gustul ne ţine împreună în oraş, unii lîngă ceilalţi, nu desăvîrşirea, frumuseţea sau ordinea unui oraş face din noi cetăţeni mai buni sau mai drepţi, nu estetica lui e principala noastră miză cotidiană.
Opera de artă nu face compromisuri, ea îşi stabileşte cu precizie distanţele şi nu se lasă atinsă; marginile sale sînt graniţe închizîndu-i rotunjimea în combinaţia sa de culoare, de materie, de sunet, de text. Oraşul nu are nimic din toate acestea. E spaţiul prin excelenţă al compromisului, al distanţelor mereu încălcate, al formelor mobile şi neîncheiate, pe lîngă care trecem, pe care călcăm, pe care le atingem neîncetat, uzîndu-le, modificîndu-le, deturnîndu-le.

Orasul distopic

"Visul utopic de raţionalitate totală, claritate şi control al mediului citadin conduce (…) la desfăşurarea unei dinamici istorice, care se manifestă în reconstruirea permanentă a tuturor domeniilor vieţii citadine. Năzuinţa spre utopie constrînge oraşul la permanenta autodepăşire şi autodistrugere. Astfel, oraşul a devenit un loc al revoluţiei, al transformărilor revoluţionare, al noilor începuturi perpetue, al modei superficiale, al permanent schimbătoarelor lifestyle-uri. Construit ca oază a siguranţei, oraşul devenea, prin urmare, scena criminalităţii, nesiguranţei, distrugerii, anarhiei şi terorismului. În consecinţă, oraşul se prezintă ca un amestec de utopie şi distopie, la care modernitatea, fără îndoială, apreciază şi iubeşte, în ceea ce-l priveşte, mai mult distopicul decît utopicul – decadenţa, pericolul, nefamiliarul (…) Acest oraş al eternului provizorat a fost, adeseori, descris literar şi înscenat cinematografic: este oraşul înfăţişat, de exemplu, în Blade Runner sau în Terminator (1 şi 2), oraş în care, întotdeauna, totul e lăsat liber spre a fi aruncat în aer şi ars, fiindcă s-a încercat mereu, iarăşi şi iarăşi, să se elibereze locul pentru cele ce vor urma, pentru cele viitoare – şi mereu, din nou, venirea celor viitoare e împiedicată şi amînată, deoarece resturile celor deja construite nu pot fi dărîmate cu totul, şi faza pregătitoare, în curs, nu poate ajunge niciodată la capăt. Dacă într-adevăr există ca efect final, ceva durabil în oraşele noastre, atunci e doar această continuă pregătire pentru a crea ceva durabil, o permanentă amînare a soluţiei definitive, o reconstruire permanentă, o reparaţie durabilă şi o acomodare treptată la necesităţi noi." (Boris Groys, Topologia aurei si alte eseuri)