"Visul utopic de raţionalitate totală, claritate şi control al mediului citadin conduce (…) la desfăşurarea unei dinamici istorice, care se manifestă în reconstruirea permanentă a tuturor domeniilor vieţii citadine. Năzuinţa spre utopie constrînge oraşul la permanenta autodepăşire şi autodistrugere. Astfel, oraşul a devenit un loc al revoluţiei, al transformărilor revoluţionare, al noilor începuturi perpetue, al modei superficiale, al permanent schimbătoarelor lifestyle-uri. Construit ca oază a siguranţei, oraşul devenea, prin urmare, scena criminalităţii, nesiguranţei, distrugerii, anarhiei şi terorismului. În consecinţă, oraşul se prezintă ca un amestec de utopie şi distopie, la care modernitatea, fără îndoială, apreciază şi iubeşte, în ceea ce-l priveşte, mai mult distopicul decît utopicul – decadenţa, pericolul, nefamiliarul (…) Acest oraş al eternului provizorat a fost, adeseori, descris literar şi înscenat cinematografic: este oraşul înfăţişat, de exemplu, în Blade Runner sau în Terminator (1 şi 2), oraş în care, întotdeauna, totul e lăsat liber spre a fi aruncat în aer şi ars, fiindcă s-a încercat mereu, iarăşi şi iarăşi, să se elibereze locul pentru cele ce vor urma, pentru cele viitoare – şi mereu, din nou, venirea celor viitoare e împiedicată şi amînată, deoarece resturile celor deja construite nu pot fi dărîmate cu totul, şi faza pregătitoare, în curs, nu poate ajunge niciodată la capăt. Dacă într-adevăr există ca efect final, ceva durabil în oraşele noastre, atunci e doar această continuă pregătire pentru a crea ceva durabil, o permanentă amînare a soluţiei definitive, o reconstruire permanentă, o reparaţie durabilă şi o acomodare treptată la necesităţi noi." (Boris Groys, Topologia aurei si alte eseuri)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu