Despre solidaritate

Asistăm cu indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi „trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe viaţă şi pe moarte.

Aceste declaraţii ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie exclusă.

Nu mai trebuie şi nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur, dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la loc în pasivitate.

Am văzut în lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.

Una dintre explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus, ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?

Scuza că politica nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe care le credeam apuse.

Iar iluzia că noi suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse măreţiei sale.

Fiecare dintre noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice, atunci acest deficit este cel al solidarităţii.

Solidaritatea este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat, înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.

Solidaritatea este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe. Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.

Solidaritatea e una din puţinele arme pe care cei mulţi şi neajutoraţi le au împotriva unei Puteri care le declară război şi le promite că va merge până la capăt. Desigur, câte unul ne vom putea salva din când în când, ici şi colo. Dar nu vom putea-o face toţi pe rând şi nu vom putea mai ales salva demnitatea unei societăţi umilite pe zi ce trece. Dacă nu vrem să devenim mâine ţinte fiecare dintre noi, trebuie să facem scut în jurul celor care azi sunt ţinte. Bunăoară, Ilie Gâzea ar fi meritat un scut de cel puţin 100.000 de oameni în jurul lui, chiar şi după moartea lui. Căci dacă acest scut nu-l mai putea apăra pe el, ne putea apăra pe noi, cei rămaşi în viaţă. Şi cine poate şti oare câtă nevoie o să avem într-o bună zi ca ceilalţi să ne apere, căci fără ei nu vom fi nimic, nu vom putea face nimic. Însă laolaltă, solidari, nu ne va putea frânge nimeni.

Vremea râmelor

Trăim vremuri de o tristeţe fără margini. Mitocănia a devenit politică de stat, analfabetismul e promovat ca virtute a lipsei de conflictualitate, iar educaţia o anexă bună de oferit celor mai inculţi şi mai lipsiţi de caracter dintre profesorii ţării. Analfabeţii ne spun cum se face educaţie, plagiatorii ne învaţă cum se scrie o carte, inculţii ne dau lecţii de istorie. E ca şi cum râmele ar face exerciţii de verticalitate şi ar îndemna la terapii de îndreptare a coloanei.

Am avut întotdeauna un respect amestecat cu teamă şi admiraţie faţă de profesorii mei. De la doamna Rogojan în şcoala generală, trecând prin domnul Buteanu în gimnaziu, prin doamnele Brîndău, Balla, Pirău şi Băbuţiu în liceu, până la maeştrii gândirii mele filosofice în facultate şi după aceea, am avut şansa să fiu format de minţi luminate şi oameni drepţi, de la care am deprins nu doar istorie, română, engleză, filosofie şi franceză, ci şi, mai ales preţuirea pentru faptul de a învăţa şi norocul de a te afla, învăţând, printre oameni învăţaţi. Chiar dacă mi-a fost dat în viaţă să întâlnesc şi ţărani minunaţi şi preşedinţi distinşi, oameni simpli sau artistocraţi, fericirea cea mai mare, desăvârşirea intelectuală am simţit-o în preajma marilor spirite critice, bunăoară acele trei zile petrecute cu Derrida într-un improbabil hotel din Sofia, sau după-amiezele cu Jean-Luc Nancy, cu Andrei Pleşu, cu Augustin Ioan sau Bogdan Ghiu. De la fiecare am învăţat un singur lucru, cel mai important, cred: cum să gândesc cu mintea mea, cum să nu mă încred în adevărurile gata făcute şi în oamenii care pretind că le deţin.

Iar astăzi societatea românească se sufocă sub neruşinarea celor care pretind că deţin adevărurile, mai grav, Adevărul unic. Educaţia ca sistem şi ca valoare a început să piară în momentul în care marea majoritate a profesorilor din universităţi au transformat-o într-o afacere, renunţând pentru un pumn de bani la orice exigenţă profesională sau morală. Toţi am văzut în jurul nostru şi am ştiut că şcoala se năruie în clipa în care profitul a devenit valoare şi pentru instituţie şi pentru profesor, când facultăţile de stat cu specializări la modă au devenit uzine monstruoase de fabricat şomeri cu patalama, dar buni de plată. Pentru că, nu-i aşa, cu cât mai prost, cu atât mai util, căci fiecare restanţă se plăteşte... Când profesorii cu trei norme din facultăţi au început să formeze profesori mediocri de liceu care, la rândul lor, fabricau elevi submediocri şi aşa mai departe. Toată maşinăria infernală a imposturii pedagogice a fost încinsă politic ani la rând, pentru că în joc erau bani mulţi, pentru că existau interese economice majore în jurul fabricilor de diplome deopotrivă publice şi private, pentru că trebuiau hrănite cumva şi necunoscutele orgolii locale.

Astfel încât după aproape trei decenii de educaţie liberalizată, şcoala românească, de la grădiniţe şi şcoli speciale până la universitate, este un câmp de bătălie pe care se înfruntă rectori deveniţi senatori ai puterii (mereu ai puterii), cu inspectori şi directori numiţi şi acţionând exclusiv politic, cu profesori umiliţi şi resemnaţi, cu studenţi visând doar să uite şi să plece, cu elevi abuzaţi sau dezabuzaţi, cu copii resimţind şcoala ca un blestem, ca o maltratare. Acest sistem educaţional intoxicat, care a reuşit perfomanţa de a batjocori politic, social şi economic profesorii, de a face din şcoală inamicul numărul unul al copiilor, a mai reuşit o performanţă unică în lume: a putut („pentru că poate”) să pună în fruntea sa agramaţi, oameni de o incultură crasă şi de o moralitate dubioasă, plagiatori şi doctoranzi rataţi.

Figura dascălului ca sursă de informare şi ca model de formare a fost compromisă an după an de umilinţa prelungită a subfinanţării, de dispreţul guvernelor succesive faţă de profesorul simplu şi faţă de elevul simplu, mistificând olimpismul şi medaliile celor foarte puţini, dar ignorând eşecul, abandonul şcolar şi sărăcia celor mulţi.

Când ţara ajunge să fie condusă de un parlament şi un guvern care sărbătoresc Centenarul şi nunta Faraonului jr pe ritmuri de Salam, când tot ce au ei de arătat după o sută de ani de Românie modernă este opulenţa şi prostul gust, Mercedesul şi botoxul, atunci putem să fim siguri că o asemenea Putere nu va dori să aibă în preajma-i oameni educaţi, oameni drepţi, spirite libere şi critice. Slugărnicia şi dispreţul se deprind de mic copil: sărac, înveţi că doar pupând mâna şefului sau a popii ai o şansă să reuşeşti. Bogat, trebuie să demonstrezi că eşti tare dacă ştii să-i scuipi în creştet pe rataţii care te-au făcut să fii bogat. În nicio variantă nu e nevoie de educaţie, de şlefuire de caractere, de demnitate sau de respect. Alături de spectacolul obscenităţii din mass media, şcoala prăbuşită este celălalt vehicul cu care ne întoarcem legaţi la ochi, printr-un labirint întunecat, înspre o lungă noapte a minţii colective.

E nevoie de efortul fiecăruia ca să ne smulgem legătura de la ochi. Dar, mai ales, e nevoie de o voinţă politică şi instituţională pentru a distruge labirintul în care orbecăim şi a construi în locul lui şi al obscurantismului ignorant politici educaţionale care să ne readucă în prezentul lumii noastre. E nevoie de un proiect de ţară al educării fiecăruia ca membru demn şi cetăţean cu drepturi şi libertăţi, mândru că aparţine unei colectivităţi naţionale şi unei comunităţi internaţionale. Nicio societate nu a reuşit având în fruntea ei oameni proşti, fuduli şi intoleranţi; sau, când a reuşit pentru o vreme scurtă, s-a prăbuşit apoi în sânge. Şi s-a ridicat cu adevărat abia prin educaţie şi cultură, nu prin ignoranţă şi dogmatism. Putem să dăm vina pe oricine, putem să ne comparăm cu cine vrem şi să arătăm cu degetul cât vrem în afară. Până una-alta, nu avem un singur ministru care să vorbească şi să scrie corect româneşte. Şi nici măcar unul singur care să aibă o problemă cu asta, să dorească să se educe el însuşi ori măcar să se ruşineze de handicapul lui. De aceea reconstrucţia şcolii, adică a naţiunii înseşi, trebuie începută simultan şi de jos şi de sus.

Contractul imoral

Pudoarea prefăcută a majorităţii semenilor noştri nu trebuie să ne deturneze atenţia de la o stare de fapt dezarmantă a societăţii româneşti de azi: această societate este una profund imorală. Lipsa oricăror repere de natură morală a făcut ca azi să avem în fruntea statului nu doar oameni incompetenţi ci şi, mai ales, oameni străini oricăror valori morale: hoţi, mincinoşi, plagiatori, evazionişti, traficanţi, oameni care înainte chiar de a încălca o lege au încălcat toate principiile convieţuirii sociale. După ce au făcut-o, în loc să fie sancţionaţi şi ostracizaţi de societate, au fost promovaţi şi transformaţi în modele de urmat.

Primarul ales din puşcărie, plagiatorul promovat în instanţele ştiinţifice, hoţul devenit stăpân peste finanţele ţării, preotul pedofil cântând pe bani mulţi dorurile românilor, condamnatul penal visând să devină preşedinte – cu toţii sunt produsele unei societăţi eşuate din punctul de vedere al unor valori împărtăşite. Inteligenţa individuală şi socială a fost pervertită la maximum pentru a descoperi toate tertipurile prin care poate fi păcălită legea, în România şi în Europa. O vorbă din Balcani spune: „legea e ca o poartă în mijlocul unui câmp: numai boii trec prin ea”. Aceasta este ideea pe care omul de rând o are despre lege?

Oamenii cinstiţi şi faliţi nu au nicio şansă în faţa şmecherilor cu bani şi maşini scumpe promovaţi în medii lipsite ele însele de orice decenţă. Se vând hoţii? Promovăm hoţi. Se cer prostituate? Promovăm prostituate. Se cer mincinoşi şi plagiatori în politică? Avem din belşug. Nici un muşchi nu se mişcă pe obrazul românului de rând, resemnat în faţa asaltului imoralităţii din jurul lui. Nici o ipocrizie nu e prea scandaloasă pentru a nu fi convertită în sfinţenie şi propagandă: hoţul suprem este blagoslovit de biserică, hoţul inteligent este pus şef informal peste finanţele ţării, Don Juan cu cinci neveste face apologia familiei tradiţionale.

Simulăm tot: pioşenie, cinste, mândrie, performanţă, competenţă, curaj, dialog, tot ce ţine o societate împreună este pură simulare şi prefăcătorie. Nu a rămas nimic autentic, în trăiri, în experienţe, în discursuri, în acţiuni, care să nu fi fost pervertit şi preluat în dramolete ieftine care se vând în exces la televiziunile publice cu vocaţie pornografică. După patru ani în Africa şi doi ani în Occident, pot să spun că nu mi-a fost dat nicăieri să întâlnesc atât de grave dereglări ale bunului simţ, ale respectului pentru celălalt şi ale responsabilităţii publice cum pot întâlni în societatea românească de azi.

Din punct de vedere politic, ce este de făcut? Putem continua, asemeni PSD, să exploatăm această imoralitate promovând-o în continuare prin demni reprezentanţi ai ticaloşiei, aşa cum se întâmplă acum şi cum se întâmplă de treizecei de ani. Sau se poate începe urcarea Golgotei, cu un efort uriaş şi deopotrivă chirurgical, răbdător, de ieşire din deruta morală în care această societate a căzut, cu riscul de a pierde voturi atunci când se va susţine că nu suntem toţi hoţi şi că nu trebuie să ne resemnăm cu toţii cu starea de furt şi minciună generalizată.

Altfel spus: nu avem nicio şansă ca hoţi şi prostituaţi în lumea pe care o visăm, chiar dacă pentru moment asta aduce un profit. Pe termen lung, pentru noi şi mai ales pentru copiii noştri, singura cale de reuşită este cinstea. Iar drumul cinstei este anevoios şi plin de riscuri din punct de vedere politic.

Semnele timpului

A devenit astăzi aproape cu neputinţă să decelăm semnele timpului, atât din cauza zgomotului care sufocă actualitatea şi a aglomeraţiei de non-evenimente care ne umplu viaţa de zi cu zi, interzicându-ne să vedem dincolo de apusul soarelui, cât şi pentru că cititorii în pseudo-semne sunt mai numeroşi ca niciodată. Ei se numesc analişti, experţi, consilieri, influenceri sau postaci, iar diversitatea părerilor lor nu e de natură să ne limpezească înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă viaţa noastră în comun. Noi înşine, după trei decenii de experimente spectaculare, mai degrabă ne-am pierdut aptitudinea de a deosebi între adevăr şi falsitate, între realitate şi simulacrul ei, între lucrurile însemnate şi cele nesemnificative, decât să ne educăm simţurile şi discernământul pentru a dobândi capacitatea de a alege, de a ierarhiza, de a ordona ceea ce contează pentru noi împreună şi ceea e strict interesul nostru personal. O educaţie îngreunată, pe de o parte, de eşecul profund şi durabil al şcolii (de la ciclul primar până la universitate), iar pe de altă parte de înmulţirea fără număr a maeştrilor confuziei, incoerenţei şi dezordinii mentale.

În acelaşi timp cu ratarea de către şcoală a misiunii de a instrui tinerele generaţii astfel încât ele să devină apte de a-şi folosi propriul creier în mod critic şi autonom, celălalt mare eşec al societăţii este cel moral.

Nu cred că suntem încă în măsură să evaluăm întru totul dezastrul moral în care se scaldă societatea românească de azi şi mai ales consecinţele pe termen lung ale acestui dezastru. Cei capabili să deosebească binele de rău, dreptatea de nedreptate, cinstea de necinste, au devenit un grupuscul dezorientat şi descurajat. Capacitatea de a face rău s-a dezvoltat şi s-a rafinat în aşa măsură încât pentru cei mai mulţi dintre noi şi ai noştri nu mai există azi niciun criteriu suficient de solid pentru a nu declanşa răul sau pentru a-l denunţa acolo unde apare. Răul a devenit versiunea convenabilă a binelui, iar binele o utopie obositoare. Valorile vieţii în comun şi lupta pentru ele par a fi luxul inutil al unei minorităţi urbane dispreţuite de toată lumea: de cei de la putere care îi tratează de anarhişti, de cei de dreapta pentru care sunt sexo-marxişti, de cei de stânga pentru care sunt corporatişti, de naţionalişti pentru că ar fi vânduţi străinilor şi aşa mai departe.

Cinstea, dreptatea, curajul, onoarea nu mai fac cinste nimănui, nu mai salvează pe nimeni şi nu constituie mai ales motoare ale acţiunii individuale şi colective. Modelele de succes promovate până la obscenitate de mass media sunt dezgolite de orice valenţă morală, iar imoralitatea lor e prezentată drept o calitate necesară reuşitei în viaţă. Dar imoralitatea din vârful vizibil al piramidei publice se alimentează din şi stă pe o bază socială foarte solidă, unde compromisul („ne înţelegem noi, că oameni suntem”), descurcăreala („facem noi cumva să fie bine”) sau resemnarea („toţi fură, toţi suntem hoţi”) dizolvă practic orice graniţă între ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil, creînd condiţii pentru apariţia unor forme noi de violenţă, cruzime sau monstruozitate în relaţiile interumane. O societate în care contractul moral social este încălcat şi renegociat în permanenţă, în care conştiinţele se negociază tot timpul şi pe sume infime, în care negociază cu ele însele până ajung la concluzia inexorabilă că nu greşesc niciodată, că nu e loc de iertare, de demisie sau de un examen al conştiinţei – este o societate hărăzită derivei şi promiscuităţii.

O asemenea societate fără contract moral a evacuat din preocupările sale grija pentru celălalt, sensibilitatea pentru suferinţă şi solidaritatea. Descoperim pe zi ce trece manifestări ale cruzimii inumane faţă copii, femei, bătrâni, bolnavi sau faţă de animale. Descoperim cu oroare că oameni din jurul nostru pot face un rău nemăsurat altor oameni prin gesturi ce par fireşti, obişnuite, cotidiene. Sau că forme de suferinţă profundă şi durabilă se sting mute în indiferenţa înconjurătoare.

Iar atunci când discernământul moral slăbeşte, când grija pentru celălalt se preschimbă în relaţie instrumentală, sursă de profit, obiect de interes şi ocazie de obţinere a unor avantaje, ţesutul social se destramă, iar convieţuirea devine luptă pentru supravieţuire, după epatantul exemplu al şofatului sălbatic pe şoselele patriei.

Spaţiul public al aparenţelor se umple cu manifestări ale indecenţei şi vulgarităţii, fără ca acestea să mai revolte pe cineva, fără ca ele să mai stârnească ruşinea cuiva. Aceeaşi indiferenţă şi aceeaşi resemnare îi cuprinde pe telespectatorii aşezaţi la masa de seară sau la prânzul de duminică atunci când televiziunile oferă în cascadă, până la saturaţie (dacă termenul nu este el însuşi excesiv aici), pe tonuri agresive spoturi publicitare despre fisuri anale, scurgeri sau diaree. După care, în acelaşi flux de non-ştiri, cam pe la vremea felului principal, ne întoarcem să  aflăm lucruri chiar mai indecente şi mai vulgare despre guvernanţii noştri.

Catastrofa morală în care ne aflăm ca societate are ca efect neliniştitor pierderea capacităţii de sesizare a progresiei în rău şi imoralitate a societăţii înseşi, tocirea sensibilităţii la cruzime şi umilinţe, şi dezinvoltura în propunerea de soluţii violente la probleme simple care cer dialog şi negociere. Afectul public cel mai răspândit nu e compasiunea, ci ura. Existenţa individuală şi de grup a celor care adesea nu au glas se exprimă, încurajată de îndrumătorii de conşiinţe şi conceptorii politici, printr-o nesfârşită creativitate în domeniul esteticii urii şi distrugerii, estetică deopotrivă a imaginii sau a invectivei.

Aceste semne, provenind din deşertul tot mai arid al educaţiei şi al moralei, nu prevestesc lucruri îmbucurătoare. Ajungerea la maturitate, dar mai ales sosirea la putere şi la decizie – cel mai adesea prin fraudă, nepotism şi şantaj – a unei generaţii lipsite de orice repere culturale şi ştiinţifice, de orice reflexe politice şi civice, cu o educaţie precară şi adeseori falsificată, cu repere morale labile sau inexistente nu are darul să ne liniştească în ce priveşte destinele acestei ţări. Cinismul ei, cocoţat pe obsesia teologico-politică a puterii absolute şi pe imaginarul misticoid al unor eroi răzbunători, poate să înşele o populaţia privată de reflexe critice şi satisfăcută în minimul bunăstării ei materiale, pentru care ficţiuni precum „stat de drept”, „drepturi şi libertăţi ale omului” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât primesc ceva din furtul generalizat sau li se îngăduie să asiste la spectacolul zdrobirii ţestelor celor rebeli şi nerecunoscători.

Cazul „Ştefania” – o lecţie de manipulare

Suntem încă hărăziţi să învăţăm din tot felul de experienţe ce înseamnă manipularea.

Cazul Ştefaniei, jandarmeriţa „bătută”, „paralizată”, cu „coloana cervicală ruptă” în seara zilei de 10 august 2018, este un exerciţiu integral de manipulare mediatică.

Aduceţi-vă aminte de filmul „Wag the Dog” (1997) al lui Barry Levinson, cu Robert de Niro şi Dustin Hofman, şi dacă nu vă aduceţi aminte, vizionaţi acest film. Este o lecţie plină de învăţăminte despre felul în care simularea realităţii înlocuieşte realitatea.

Cazul „Ştefania” este o creaţie completă a laboratoarelor de manipulare. El era menit să contrabalanseze şi să estompeze efectul intervenţiei violente a jandarmilor asupra protestatarilor, pentru a dovedi că, de fapt, aceştia din urmă au fost la originea violenţelor, exercitate asupra unei femei fără apărare. Emoţia produsă de această scenetă trebuia să facă să treacă în plan secund alte emoţii. Ca dovadă că totul a fost regizat stă faptul că sceneta a fost bine filmată, din numeroase unghiuri, bine documentată cu numeroase mărturii, unele venite chiar din rândul protestatarilor, şi bine preluată de toate canalele media şi de influencerii politico-mediatici.

Nu ştim şi nu vom şti probabil niciodată dacă Ştefania a fost desemnată de la bun început să fie „victima-complice” din acest spectacol. Este posibil ca ea să fi fost desemnată să joace rolul victimei fără ştirea ei, dar cu ştirea „agresorilor”, ei înşişi actori şi figuranţi în spectacol. Există două secvenţe care ne pot face să credem că femeia nu ştia exact ce i se întâmplă. O serie de fotografii făcute imediat dupa ora 23.00 (disponibile aici) demonstrează că ea a revenit în dispozitiv, dar fără cască şi probabil fără „pistol”. Un sfert de oră mai târziu, doi colegi de-ai ei primesc ordin s-o extragă din dispozitiv şi să o transporte în altă parte. Această secvenţă este documentată de un scurt video disponibil aici, în care femeia pare şi ea mirată de ce se i se întâmplă. „Fraţilor, unde dracu’ m-aţi dus?” este replica ei, ce dovedeşte că nu ştia ce i se întâmplă. Nici măcar nu i s-a spus că e dusă la spital. Actriţa era scoasă dintr-o scenă şi era mutată, fără ştiinţa şi fără voia ei, într-o altă scenă.

A doua zi, dimineaţa, maşinăria mediatică trebuia să adauge elemente noi. Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei sporeşte caraghios şi suspect emoţia publică, începându-şi discursul cu referinţe la „părinţi”, „paralizie”, „datorie”, trei cuvinte foarte încărcate afectiv, iar Carmen Dan va încerca la rândul său să adauge aceleiaşi emoţii o dimensiune vizuală, cu o vizită atent regizată şi ea la spital. Cu siguranţă ca Ştefania a fost ţinută la spital fără voia ei sau prin ordin venit de sus, cel puţin până ajung acolo Carmen Dan şi Antena 3.

Ministrul Sănătăţii demontează puţin impostura mediatică, probabil din neştiinţă sau pur şi simplu din conştiinţă profesională, insuficient însă pentru a scoate subiectul de pe agendă. El trebuia menţinut suficient timp pentru a oferi o alternativă la imaginile agresiunilor jandarmilor. Şi este menţinut inclusiv prin perpeturarea subiectului „pistolului furat”. Tema furtului de arme e o temă veche în strategiile manipulării, ea a fost activată şi în decembrie 1989, probabil că şi la momentul „Piaţa Universităţii” şi e menită să legitimeze acţiunea violentă a forţelor de ordine împotriva celor care, nu-i aşa, deţin ilegal arme şi le pot folosi împotriva nevinovaţilor. Să ne reamintim că puţin înainte de secvenţa „Ştefania” se vorbea de un magazin de arme spart în vecinătatea Pieţei Victoriei, de unde s-ar fi furat arme, apoi s-a vorbit de două arme furate de la cei doi jandarmi „agresaţi” (chiar aşa, unde a dispărut al doilea jandarm „agresat”?), apoi doar de una, pentru ca într-o altă imagine să-l vedem pe presupusul agresor plimbându-se cu „arma” la vedere prin piaţă. Desigur, e important să aflăm ce fel de pistoale aveau asupra lor jandarmii, dacă aceste pistoale erau arme de foc şi încărcate cu muniţie reală – şi ma ales de ce erau înarmaţi jandarmii cu arme de foc. Dar la aceste întrebări vor trebui să răspundă organele de anchetă. Pe noi ne interesează doar insistenţa şi persistenţa acestui subiect până când noi subiecte vor fi impuse ca alternativă pe agenda publică.

Trăim o epocă de sofisticare a preluării şi transmiterii imaginii. Strategii manipulării din toată lumea se află în faţa unor noi şi noi provocări pe care le impune această sofisticare astfel încât să poată să răspundă nevoilor Puterii de simulare şi disimulare a realităţii. În raport cu aceşti strategi, noi, simpli consumatori de imagine, vom fi mereu în întârziere şi vom descoperi mereu pe urmă că am fost înşelaţi. Dar acestă descoperire mai are doar o valoare individuală, de confirmare eventual a propriei perspicacităţi. Pentru că, între timp, efectele manipulării vor fi fost reale şi ireversibile.