Se afișează postările cu eticheta Fragmente. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fragmente. Afișați toate postările

8 iunie 2011

Benoît Goetz - Arhitectură şi filosofie

Trebuie să înţelegem titlul de „arhitectură şi filosofie” nu ca o reconstrucţie zadarnică a unei analogii învechite, ci ca diverse tentative pe care nu le reînnoadă laolaltă nimic altceva decît operaţia prin care se consacră creării de alianţe, de puncte de trecere şi de rezonanţe între arhitectură şi filosofie. E vorba mai puţin de a reflecta asupra arhitecturii cît de încercarea de a gîndi pornind de la arhitectură. Reflecţia „despre” are acest cusur de a conduce negreşit la un discurs estetizant, în care arhitectura însăşi nu se regăseşte, şi nici tot ceea ce furnizează ea gîndirii de ordinul eticului şi al politicului. Sigur că arhitectura „face senzaţie”, sigur că ea ne afectează într-o manieră sensibilă, însă descrierea acestor efecte nu interesează decît dacă observăm în ce fel aceste impresii nu sînt doar formale, ci pun în joc existenţele noastre, nu cu intenţia de-a le determina, ci de-a le condiţiona, în sens transcendental.

Dacă arhitectura ne interesează în cel mai înalt grad, aceasta se întîmplă pentru că aderăm la existenţa sa. Această dependenţă nu implică în nici un fel faptul că arhitectura n-ar fi, de asemenea, condiţie a libertăţii. Dimpotrivă, ea ne poartă pe drumuri, pe străzi şi pe bulevarde unde s-au jucat marile evenimente politice ale epocii moderne. Am putea considera arhitectura, arhitecturile, ca pe-o „cameră de ecou” gigantică şi, în acelaşi timp, subtil articulată, unde îşi află rezonanţele esenţialul a tot ceea ce ni se întîmplă. Arhitectura, am putea spune, „gîndeşte”. Ea „gîndeşte” la spaţiu şi la lume. Ea „gîndeşte” politicul făcîndu-l să fie efectiv.

8 decembrie 2010

Derrida - deconstructia arhitecturii

Există, să nu uităm, o arhitectură a arhitecturii. Pînă la temeiul său cel mai arhaic, conceptul cel mai profund fundamental al arhitecturii a fost construit. Această arhitectură naturalizată ne-a fost lăsată moştenire, ne locuieşte, credem că e destinată locuirii, şi nu mai constituie pentru noi un obiect. Dar în ea se cuvine să recunoaştem un artefact, un constructum, un monument. Care nu a căzut din cer, nu e natural, chiar dacă transmite un anumit cadran al relaţiei cu physis, cu cerul, cu pămîntul, cu muritorul şi cu divinul. Această arhitectură a arhitecturii are o istorie, este în întregime istorică. Moştenirea ei inaugurează intimitatea economiei noastre, legea căminului nostru (oikos), oikonomia noastră familială, religioasă, politică, toate locurile naşterii şi ale morţii, templul, şcoala, stadionul, agora, piaţa, mormîntul. Ne pătrunde pînă acolo încît îi tocmai istoricitatea, o considerăm natură. Este bun-simţul însuşi.

Conceptul de arhitectură, el însuşi un constructum locuit, o moştenire ce ne cuprinde, ne presupune mai înainte chiar ca noi să încercăm s-o gîndim. Mai presus de toate mutaţiile suferite de arhitectură, rămîn anumite invariante. O axiomatică traversează, impasibilă, imperturbabilă, întreaga istorie a arhitecturii. O axiomatică, adică un ansamblu organizat de evaluări fundamentale şi de fiecare dată presupuse. Această ierarhie a fost fixată în piatră, informează acum întreg spaţiul social. Care sînt aceste invariante? Voi deosebi patru, carta oarecum artificială a patru trăsături, să spunem, mai curînd, a patru puncte. Ele traduc una şi aceeaşi postulare: arhitectura trebuie să aibă un sens, pe care trebuie să-l prezinte şi, în felul acesta, să semnifice. Valoarea semnificantă sau simbolică a acestui sens trebuie să comande structura şi sintaxa, forma şi funcţia arhitecturii. Trebuie s-o comande din afară, din direcţia unui principiu (archè), a unui fundament sau a unei fundaţii, a unei transcendenţe ori a unei finalităţi (telos), ale căror locuri, în schimb, nu sînt arhitecturale. Topică anarhitecturală a acestui semantism din care derivă în mod necesar patru puncte de invarianţă:

                · Experienţa sensului trebuie să fie locuirea, legea oikos-ului, economia oamenilor şi a zeilor. Prin prezenţa ei ne-reprezentativă care, spre deosebire de celelalte arte, pare a nu trimite decît la ea însăşi, opera arhitecturală va fi fost destinată prezenţei oamenilor şi a zeilor. Dispunerea, ocuparea şi investirea locurilor trebuia să se măsoare în funcţie de această economie. La ea continuă să facă apel Heidegger, atunci cînd intepretează absenţa lui “acasă” (Heimatlosigkeit) ca simptom al onto-teologiei şi, mai exact, al tehnicii moderne. Dincolo de criza locuinţei, el ne pofteşte să gîndim la propriu adevărata disperare, indigenţa, sărăcia locuirii însăşi (die eigentliche Not des Wohnens). Muritorii trebuie mai presus de orice să înveţe să locuiască (sie das Wohnen erst lernen müssen), să audă şi să înţeleagă ceea ce-i cheamă să locuiască. Aceasta nu este o deconstrucţie, ci chemarea de a repeta însăşi temelia arhitecturii pe care o locuim, pe care ar trebui să reînvăţăm a o locui, originea sensului ei. Fireşte, chiar dacă “nebuniile” gîndesc şi dislocă această origine, ele nu trebuie să se lase în voia jubilaţiei tehnologiei moderne sau în aceea a stăpînirii maniacale a puterilor ei. Ar fi o nouă lovitură a aceleiaşi metafizici. De unde, tocmai, dificultatea a ceea ce, tocmai – acum – se anunţă. 
                · Centrată şi ierarhizată, organizarea arhitecturală se va fi văzut obligată să se supună anamnezei originii şi asizei unui fond. Şi nu doar de la întemeierea ei pe solul terestru, ci chiar din perspectiva fundării ei juridico-politice, instituţia care comemorează miturile cetăţii, pe eroi şi pe zeii întemeietori. În ciuda aparenţelor, această memorie religioasă şi politică, acest istoricism nu s-a retras din arhitectura modernă. Aceasta îi păstrează nostalgia, este prin excelenţă păzitoare. Nostalgie de fiecare dată ierarhizantă: arhitectura a materializat ierarhia în piatră sau în lemn (hylè), este o hyletică a sacrului (hieros) şi a principiului (archè), o arhi-hieratică.
                · Această economie rămîne în mod necesar o teleologie a locuinţei. Ea subscrie tuturor regimurilor finalităţii. Finalitate etico-politică, serviciu religios ori finalizare utilitar-funcţională, de fiecare este vorba de a pune arhitectura la slujbă şi în slujba. Acest scop este principiul ordinii arhi-hieratice.
                · Ordinea aceasta ţine, în sfîrşit, de artele frumoase, indiferent de mod, de epocă sau de stilul dominant. Valoarea de frumuseţe, de armonie şi de totalitate trebuie în continuare să domnească.

(Jacques Derrida, "Point de folie - maintenant l'architecture", traducere în limba română de Bogdan Ghiu)

1 septembrie 2010

Calatorii siderale


În cartea sa Noi şi ceilalţi, unde este vorba de o călătorie prin literatură, Todorov propune o clasificare a călătorilor, începînd cu secolul al XIX-lea. După ce a vorbit de Segalen, de Chateaubriand şi de toţi marii călători, el face o clasificare a zece categorii de călători.
În primul rînd, există asimilatorul. Este cel care călătoreşte pentru a asimila cealaltă cultură, deci pentru a o converti în realitate. Fie că e vorba de misionarul creştin sau de marxistul actual, ei sînt în misiune ideologică, economică sau alta. Într-o anumită măsură, colonul caută şi el un fel de asimilare sau, în orice caz, asumă una relativă, prin forţa împrejurărilor.

Profitorul: e neguţătorul. Este cel care călătoreşte fără să aibă vreun raport cu celălalt în originalitatea şi autenticitatea sa. El nu este, de fapt, pentru celălalt, decît alibiul unei alte legi, cea a valorii, ceea ce e cu totul diferit. Este neguţătorul, este şi colonul, căci, desigur, categoriile se pot amesteca. Dar, în principiu, profitorul n-are ideologie, iar asta nu-i dă prea multă bătaie de cap; el călătoreşte, cîştigă bani, exploatează, face comerţ cu sclavi negri.

Turistul: e a treia categorie, deşi fără îndoială una foarte complexă. Dar poate că vom avea timp să revenim la ea. Avem totuşi imaginea ei, intuiţia ei: chiar caricaturală, ştim în ce constă, pentru că am practicat-o cu toţii, mai mult sau mai puţin.

Călătoria impresionistă: este oarecum frumoasa călătorie din secolul al XIX-lea. Oameni ca Loti, Michaux , ori Barthes atunci cînd merge în Japonia. Este o călătorie în care intuiţia, sensibilitatea contează, ba chiar şi viziunea despre o ţară. Fără a ţine seama de faptul că subiectul este cel care vorbeşte, care călătoreşte cu viziunea sa despre lucruri. El nu are nicidecum pretenţia să extragă din călătorie reguli universale, ci se bucură de ea. Se bucură de diferenţă: prin asta este impresionist. El nu caută să universalizeze ceea ce vede.

Asimilatul: în acest caz, nu mai e vorba de asimilator, ci de cel care pătrunde cu adevărat într-o cultură, care adoptă un mod de viaţă; este într-o anumită măsură imigrantul. Deci, la limită, este un călător care nu mai este un călător sau, cel puţin, care încetează foarte repede să fie. Poate fi un imigrat prin forţa lucrurilor, poate fi şi un imigrat de bună voie, dar, la un moment dat, problema celuilalt nu se mai pune pentru că are loc un soi de fuziune.

Exotul: este călătorul, după Segalen. Exotul este cel care păstrează o distanţă, care caută să menţină o distanţă de străinătate, delectîndu-se de diferenţă. Există o strategie a delectării, a seducţiei, care permite salvarea distanţei; nu trebuie nicidecum să încerci să intri, să te confunzi sau să te dezidentifici. Trebuie să menţii distanţa şi să cultivi o tactică a acestei distanţe.

Exilatul: şi el se află la limita călătoriei. Poate fi cazul lui Descartes, care, aşa cum ştiţi, a trăit practic toată viaţa în afara Franţei, mai ales în Olanda.
Dar exilul poate fi o situaţie cu totul încîntătoare sau o situaţie uneori nefericită (un exil politic sau de alt fel). Cu toate acestea, un mare număr de scriitori exilaţi au găsit aici un soi de energie a distanţei, a detaşării, a nostalgiei şi au extras din asta o energie creatoare. De exemplu, poate cunoaşteţi cazul lui Gombrowicz care a trăit douăzeci şi cinci de ani la Buenos Aires: a făcut din această experienţă un fel de lege a genului. Dimpotrivă, a fi deteritorializat în acest sens este o sursă de geniu. Prin urmare, există aici un atu major, dacă nu cumva ajungi să te pierzi tu însuţi, desigur. La limită, pentru a fi cu adevărat singur, trebuie să fii în altă parte. Şi aici, ceva are de-a face cu o strategie a exotismului.

Alegoristul: el ia străinul ca metaforă critică, călătoreşte “metaforic”. El nu se află niciodată cu totul în ţara străină pentru el, ci rămîne în raport cu propria sa cultură, dar într-un raport critic. Altfel spus, cealaltă ţară îi serveşte de alegorie, de figură, pentru a emite o judecată, pentru a lua distanţă faţă de propria sa teritorialitate. Este aşadar, într-o anume măsură, un călător inteligent, dar care nu se descentrează cu adevărat. El rămîne centrat pe propria sa cultură, nu-şi pierde rădăcinile, nu se exilează nici măcar mental, ci scoate din asta o mare complexitate.
O altă versiune a alegoristului este dezabuzatul, care nu călătoreşte decît pentru a verifica pretutindeni superioritatea propriei sale culturi. Numeroase colonii franceze sau americane n-au decît un discurs, cel al mizeriei acestei culturi americane şi că, oriunde ar merge, lucrurile sînt pretutindeni la fel.
Aceşti turişti poate că sînt exaltaţi să călătorească, să descopere lucruri, dar ei nu joacă jocul, n-au beţia vreunei descoperiri. Ei se mulţumesc mai degrabă să verifice că acasă e întotdeauna cel mai bine şi că, în fond, ceilalţi au în mod sigur nişte maniere foarte ciudate de a trăi; că, pînă la urmă, singurele fiinţe cu adevărat umane sînt totuşi congenerii noştri. Topologia dezabuzatului este aşadar un discurs centripet.

Todorov semnalează în fine o ultimă categorie, care este cea a călătorului-filosof. Prototipul, pentru el, este Montaigne. E o categorie oarecum ideală, un ideal-tip, şi ne putem întreba dacă el există cu adevărat. Filosoful este într-adevăr universalist prin destinaţie; diferenţa în universalitate este ceea ce-l interesează, în principiu el nu este etnocentric. Scopul său este verificarea varietăţii, a diferenţierii infinite a valorilor, a culturilor şi tentativa de conciliere a acesteia într-o viziune universală a lucrurilor.
 
În această clasificare, mă întreb dacă nu lipseşte tocmai tipul de călătorie actual, ceea ce este pentru noi călătoria în forma sa cea mai contemporană. Este de fapt călătoria care nici măcar nu mai e terestră, ci e mai curînd călătorie siderală, fără a vorbi desigur de călătoria spaţială, de zborul spaţial; călătoria care este pur vectorială, în care este vorba pur şi simplu de deplasare, de viteză, de circulaţie.
Cazul extrem (şi care e o istorie adevărată) este cel al femeii care a călătorit toată viaţa ei sau, în orice caz, mulţi ani din viaţă. Ea n-a părăsit niciodată aeroportul, a trecut mereu dintr-un aeroport în altul, a luat alt avion, a făcut turul lumii. Ba chiar a murit într-un aeroport! Ea era în călătorie, se afla pe o orbită. În acest caz, avem de-a face cu călătoria orbitală, spaţială, complet deteritorializată, chiar în raport cu planeta care oferă o senzaţie foarte intensă.

(Jean Baudrillard)

Fragmente despre viata de zi cu zi


Să te fixezi asupra ceea ce este jos, să vezi lumea din perspectiva celui care priveşte de jos, să arunci ancora în banal, aşa sau asemănător sună programele directoare ale unei gîndiri care s-a angajat de partea cotidianului pentru a reuşi să cuprindă în cele din urmă adevărul realităţii într-o modalitate ne-metafizică. Marele aflux al filosofiei spre cotidianitate este însă contrariul unei prosternări în faţa lui bon sens, despre care se spunea odată că este lucrul cel mai bine partajat din lume. Ridicînd banalul la nivel filosofic, ea dovedeşte omului cu minte că nu îi este de nici un folos această atît de bună împărţeală. Pentru el lumea rămîne o închisoare, din care orice viaţă care nu s-a resemnat, încearcă să scape visînd. Dimpotrivă, pentru filosofie, care încearcă să scape din spaţiile sale lipsite de aer spre plenitudinea vieţii umane post-metafizice, cotidianul este pămîntul făgăduit al concretului. Aici poţi întîlni oamenii aşa cum sînt, îi surprinzi în timp ce lucrează (ah, auto-producerea speciei), în timpului actului sexual, împreună cu copiii, în bucătărie, la folosirea regulilor comunicării verbale şi la petrecerile dezinvolte între prieteni – nişte mirabile animale colorate, care recurg din plin la seturile de cunoştinţe cotidiene din dotare. Ameţită de aceste descoperiri, gîndirea obosită de metafizică se prăvale în depresiuni, care o despăgubesc din plin pentru pierderile suferite în înalturile idealiste. Din proaspăt descoperitele depresiuni înfloreşte o hermeneutică a banalului, care ne explică cu ce mister avem de a face, dacă ne străduim să fim aici.

(Peter Sloterdijk)


Consumul de masă a permis o desprindere a realităţii sociale de rolul social, ea a produs un spaţiu în care am învăţat să părem ceea ce nu sîntem. E un lucru care a intrat în conştiinţa noastră cea mai cotidiană şi care, acum două generaţii, era cu totul de neimaginat. A părea ceea ce nu eşti ar fi stîrnit în societatea tradiţională o harababură sau ceva pe aproape. Astăzi, poporul accede la plăcerile incognito-ului, în vreme ce, printr-o ironică răsturnare a istoriei, “prinţii” – cel puţin cei care guvernează – sînt menţinuţi de către media sub privirile poporului şi destinaţi astfel unei anumite transparenţe.
În oraş, şi prin consumul de masă, am învăţat să administrăm un vîrtej de cuvinte şi semne. Am învăţat să lucrăm cu incoerenţa, cu contradicţiile semnelor, cu “colajele” postmodernităţii. O frază a lui John Cage rezumă această sensibilitate: “Lumea e un imens colaj. Un autobuz plin cu oameni care nu se cunosc şi care trece prin faţa unei catedrale gotice, în vreme ce un panou publicitar luminos preamăreşte o marcă de ţigări”. Pe acest teren vag şi pe reperele sale heteroclite, pe grafitti-urile şi tag-urile sale învăţăm să înnodăm comunicaţii spectrale. Trebuie în acelaşi timp să administrăm semne, să administrăm roluri, raporturi cu necunoscuţi, cu străini cu care trebuie să împărţim sau să schimbăm ceva, în nenumărate ocazii.

(Marc Guillaume)

27 ianuarie 2010

Despre oboseala si despre implantul de surîs artificial


Oboseala nu este o pasivitate opusă supraactivităţii sociale exterioare – dimpotrivă, este singura formă de activitate care poate fi contrapusă în anumite condiţii constrîngerii de pasivitate generală a raporturilor sociale actuale. Elevul obosit este cel care suportă, pasiv, discursul profesorului. Muncitorul, birocratul obosit, este cel căruia i s-a luat toată responsabilitatea muncii. "Indiferenţa" politică, această catatonie a cetăţeanului modern este aceea a individului căruia îi scapă toate deciziile, care nu mai rămîne cu altceva decît cu deriziunea sufragiului universal.

Pierderea relaţiei umane (spontană, reciprocă, simbolică) este adevărul fundamental al societăţii noastre. Pe această bază asistăm la reinjectarea sistematică de relaţie umană – sub formă de semne – în circuitul social şi la consumul acestei relaţii, acestei călduri umane semnificate. Animatoarea, asistenta socială, inginerul în PR, pin-up-ul publicitar, toţi aceşti apostoli funcţionari au ca misiune seculară răsplătirea, lubrificarea raporturilor sociale prin zîmbetul instituţional” (…) „A avea calităţi umane", "aptitudini de comunicare", "căldură relaţională" etc. Pretutindeni, o dezlănţuire de spontaneitate trucată, de discurs personalizat, de afectivitate şi de relaţie personală orchestrată.

(Jean Baudrillard)

26 ianuarie 2010

Suveranitatea

Este suveran faptul de a te bucura de posibilităţi pe care utilitatea nu le justifică (utilitatea, al cărei scop este activitatea productivă). Dincolo de utilitate este domeniul suveranităţii.
Putem să spunem în alţi termeni că e servil să considerăm mai întîi durata, să folosim timpul prezent în profitul viitorului, ceea ce facem atunci cînd muncim. Muncitorul produce un şurub în vederea unui moment în care acest şurub va servi el însuşi la montajul unei maşini de care altul se va bucura în mod suveran, în plimbările sale contemplative. Muncitorul nu urmăreşte personal plăcerea suverană a viitorului posesor al maşinii, dar această plăcere va justifica plata pe care posesorul uzinei o speră şi care-i îngăduie să dea fără să mai aştepte un salariu muncitorului. Muncitorul fabrică şurubul tocmai pentru a obţine acest salariu. În principiu, salariul îi va permite să-şi acopere nevoile. În felul acesta, el nu iese deloc din cercul servituţii. Munceşte pentru a mînca, mănîncă pentru a munci. Nu întrezărim ivirea momentului suveran, în care nimic nu contează în afara momentului însuşi. Ceea ce este suveran, într-adevăr, este faptul de a te bucura de timpul prezent fără a avea nimic în vedere, decît chiar acest timp prezent.
(Georges Bataille, Suveranitatea)

7 ianuarie 2010

Electrozii siderurgici

De ani de zile, vocile ne sint gituite de neputinta si inutilitatea oricarei rezistente si a oricarui protest. Zi de zi, presa romaneasca, o expresie fidela a masivei mediocritati in care ne complacem, ne trimite semnale ale incompetentei, ale coruptiei, ale sfidarii la adresa inteligentei, atita cita mai e, ici si colo. Honorius? Desigur, un model, dupa zisele lui Boc. Se putea si mai rau? Desigur, Bahmuteanca, dupa zisele sotului care o bate. Comisia juridica din parlament, aceea care decide despre buna intemeiere a unui proiect de lege, are printre membrii sai tot felul de creaturi umane, precum un anume Mario Oprea, cu studii abandonate de Spiru Haret si specialist (vorba vine) in electrozii siderurgici. Pentru ce mimam statul de drept si cheltuim din buget cu functionarea unor facultati de drept care sa formeze juristi? Pentru ce inventam proiecte de cercetare despre culturile juridice daca ceea ce e drept in Romania depinde de "parerea mea" a unui specialist in electrozi siderurgici? De ce, ca responsabil de proiect de cercetare interdisciplinar in chestiuni ce tin de ordinea juridica postcomunista, ma lupt cu birocratia academica si de ce decanii facultatilor de drept isi dau sufletul sa creeze aparenta unei educatii juridice decente cita vreme electrozii siderurgici fac legea?
Birocratia, sutele de mesaje si documente si anexe si formulare si nenumaratii intermediari incompetenti, dar  bine platiti, au distrus pentru multa vreme posibilitatea unei cercetari  serioase asupra fenomenelor politice, juridice, sociale in societatea postcomunista. Cercetarea romaneasca e un simulacru creat de persoane reale in jurul unor finantari si rezultate fictive.  Cine si ce e real din tot acest joc de aparente? Poate Honorius. Noi toti ceilalti ne spectralizam prin chiar neputinta de a protesta, sfisiati intre ratele lunare ce trebuie achitate pentru a nu fi aruncati in strada si clasamentul Sanghai, cu ale sale publicatii ISI citate si niciodata, sau degeaba, citite.

1 ianuarie 2010

2009 – Anul vidului sau criza de criză


Criza de criza nu e „baiat de baiat”, nu e o întarire a ei, ci deficitul ei, neputinta ei. Anul 2009 sta în mod fals sub semnul crizei. Din toate partile, haotic si asurzitor, ipocrit si justificator, auzim si vedem numai criza, criza, criza. Da, a fost criza, au ramas oameni pe drumuri, din America pîna în România, s-au închis mii de firme, au falimentat întreprinderi profitabile, samd. Dar toate acestea, masive, insuportabile, dureroase, nu dau seama înca de ce este sau ar trebui sa fie criza în întelesul ei cel mai propriu, ca moment critic, clipa a deciziei inevitabile si urgente, clipa a punerii în cauza a sinelui si a tuturor celorlalti care pot sa depinda de un sine.

Un razboi, un cataclism, o epidemie, o moarte, multe morti, sînt crize, surse de criza si configuratii de criza. În momente critice de conflict, de prabusire, de slabiciune, se pune la încercare întregul fiintei umane, nu doar buzunarul sau afacerea sa. În fata suferintei, a sfîsierii, ori strabatuti de ele, se trezeste în noi fibra morala, atît cît o fi existînd, mai puternica sau mai slaba, mai cultivata sau mai uitata, se reabiliteaza în noi o umanitate în sensul cel mai drag filosofilor, acea dimensiune a altruismului si sacrificiului pe care n-o cunoastem neaparat în zilele cînd mergem normal la serviciu.

23 decembrie 2009

Un strop de filosofie mare - Jean-Luc Nancy


... efectul comic al filosofiei: ea se aventurează pînă la cele mai îndepărtate margini ale mizei sale, ratează cu siguranţă realul existenţei – şi nu e departe să realizeze cu siguranţă ratarea, uneori pînă la grozăvie (faceţi socoteala erorilor şi greşelilor ştiinţifice, morale, estetice, politice ale filosofilor).


Îmi închipui că nu există un singur filosof adevărat care să nu fi fost frămîntat, cel puţin o dată în viaţă, de neliniştea acestei deriziuni. Nu există nici unul care să nu-şi fi mărturisit, cel puţin o dată, faptul că întreaga trudă a gîndirii apasă cu o greutate inutilă şi grotescă, acolo unde existenţa, viaţa, moartea, plînsetele, bucuria, infima densitate a cotidianului o va fi precedat dintotdeauna şi de departe. Nu există nici unul care să nu fi rîs de toate acestea – şi uneori, neîndoielnic, acest rîs sau această grimasă rămîne stăpînul locului, iar filosoful nu mai lucrează decît din obişnuinţă, din inerţie, din orgoliu sau din laşitate, neîndrăznind să se desprindă de ceea ce i-a servit de identitate şi de îndeletnicire.
(Jean-Luc Nancy, Comunitatea absentă, Idea, Cluj, traducere de Emilian Cioc)

22 decembrie 2009

Gaspar Miklos Tamas

In delirul evocarilor lui decembrie 1989, intr-un moment in care toti se simt datori sa spuna ce-au facut, ce-au simtit sau pur si simplu ce-au privit la televizor, asadar intr-un moment de explozie a unei memorii afective ca semn al nevoii de a marturisi si al neputintei de analiza - in tot acest peisaj, o mostra de luciditate:

"Am să vă vorbesc foarte pe scurt, aşa cum am promis, despre problema intelectualului şi în special despre rolul pe care intelectualul din sud îl poate juca în Occident. Există aici un element foarte dificil şi foarte important pentru înţelegerea ideilor noastre, a „ţăranilor“ de la Dunăre: care este rolul pe care şi-l asumă intelectualul din Est? Eu cred că acest rol este mărturia. Mărturia este o idee de sorginte creştină. A fi martir, martor înseamnă două lucruri: există interpretarea seculară, care înseamnă a spune adevărul despre viaţă, şi sensul originar, creştin – asumarea sacrificiului pentru a fi trăit adevărul. Ideea de mărturie a fost personificată de Soljeniţîn, care face o sinteză a celor două intepretări. Cred că Arhipelagul Gulag este o carte sfântă, în care autorul relatează suferinţa poporului rus şi a sa personală. Este veridic, este adevărat, îşi asumă riscul de a spune adevărul. Autenticitatea intelectualului modern stă în temeritatea şi sinceritatea confesiunii. Este rolul nostru, al teoreticienilor de a face o analiză, dar nu ca teorie, ci ca mărturie, ca expresie a stării sufleteşti a unei persoane care a trăit în nişte condiţii speciale, anormale. În aceste circumstanţe, o mărturie despre primejdiile care sunt prezente peste tot în lume are un caracter ilustrativ. În felul acesta, intelectualii vor rămâne în istorie ca mărturisitorii marii suferinţe a secolului XX.

20 decembrie 2009

Bogdan Ghiu - Maimuţa de televizor şi negustorul de arme grele



Deşi am abandonat televiziunea şi pretenţiile ei de a ne sedentariza, de a ne ţine captivi, icoana televiziunii devine un simplu icon, televiziunea încearcă să ne urmărească, cu fluxul în flux, pe telefoanele mobile, să ne ia urma, micile ei ecrane devin tot mai mici,display-urile electronice, tot mai gadgetizate, hiperminiaturizează imaginile televizuale, încadrîndu-le într-un flux informaţional textual şi numeric. După epoca gigantismului casnic sedentarizant care e reuşit să preschimbe şi să normeze societatea, televiziunea se face mică şi vrea să ne urmărească: post-neo-nano-panoptismul. Televiziunea ne-a devenit ecran mental, "conştiinţă de sine". Ne vedem pe noi înşine ca la televizor. De ce-ar mai fi nevoie de o televiziune monumentală, spectaculoasă?
Televiziunea a dispărut, adică s-a resorbit. Pînă de curînd, cînd încă forma ei mai era monumentală şi separată, distinctă, ea mai putea fi analizată, criticată, percepută, văzută. Acum, televiziunea nu se mai vede, deoarece e peste tot. Sîntem "inervaţi" de televiziune. Am psihosomatizat televiziunea.
(Bogdan Ghiu, Telepitecapitalism, Idea, Cluj, 2009. Citeva fragmente din carte pe blogul lui Bogdan Ghiu de pe Liternet, aici si aici)

19 decembrie 2009

Un plaisir...


Fobia tabacului pare sa fie stadiul ultim al acestei dezodorizari generale a Occidentului, dorita de mica burghezie a secolului al XIX-lea, care face ca am devenit alergici la toate mirosurile, de la cele mai puternice la cele mai subtile. Dar a iubi mirosurile inseamna a iubi viata pentru a accepta moartea, inseamna a respira ceea ce este descompunere, exhalare, vaporiziare a esentelor pentru a gusta placerea violenta a efemerului, care ne obisnuieste sa murim. Dar noi respingem moartea cu ingrozire. Murim inodori, nicidecum in miros de sfintentie, pentru ca nu vom fi trait.

(Jean Clair, Journal atrabilaire, Gallimard, 2006, p. 165)