28 octombrie 2011

Despre filosofie – o radiografie subiectivă (I)

I.
Filosofia românească de astăzi nu e mai brează decît societatea în care fiinţează. Are momentele sale de excelenţă şi perioadele sale de mediocritate; are rutinele ei nespectaculoase învăluite în pîcla persistentă a reformelor şi birocraţiei, după cum are evenimentele sale de graţie internă, care încearcă să compenseze monotonia şi constrîngerile administrative. Supusă unei logici instituţionale tot mai străine vocaţiei sale universitare şi unui şantaj al finanţărilor şi clasamentelor, ea face acrobaţii pentru a încerca să supravieţuiască pur şi simplu, într-o perioadă în care e mai ameninţată ca niciodată cu dispariţia. În afara facultăţii de specialitate, filosofia este deja aproape inexistentă: din multe licee a fost scoasă pe uşa din dos, celelalte facultăţi au renunţat la ea cînd au prins ocazia să taie nişte cursuri, în vreme ce restul societăţii nu pare nicidecum să-i resimtă lipsa. În acest peisaj al rentabilităţii cu orice preţ, al promisiunilor de diplome cu job bine plătit după ani de învăţămînt cu taxă, filosofia caută strategii de adaptare, încheind de bună voie sau silită de alţii căsnicii contra naturii sale, căsnicii din interes autojustificate printr-o retorică a flexibilităţii. Ea se dovedeşte o parteneră cînd bătrînicioasă, cu o moştenire dogmatică şi de human ressources greu de abandonat, cînd sprintenă şi cinică, în stare să prezinte lumii compromisurile drept adaptare la cerinţele pieţei, iar forţările din exterior drept deschideri de noi orizonturi. Chiar şi cu asemenea comportamente, istoria ei milenară şi vivacitatea ei contemporană îi îngăduie să reziste cu o aparenţă onorabilă pe o piaţă în care capitalul prim al filosofiei, cel de idei simple şi clare, şi potenţialul său de revendicări critice, nu au mare căutare. Iar asta pentru că societatea în care trăim este tot mai nefilosofică şi chiar mai antifilosofică, o societate grăbită în care a gîndi cu propria minte începe să devină o excepţie, iar a acţiona conform unei gîndiri autonome o infracţiune.
Asemeni colegilor lor din alte ţări, filosofii români îşi caută încă prea des o raţiune de a mai fi în discursuri numai de ei înţelese, aprobate sau criticate în cerc restrîns, se elogiază şi se critică discret între ei şi se dovedesc cel puţin inabili, dacă nu cu totul incapabili să susţină cauza filosofiei în spaţiul public. Subţirimea prezenţei filosofiei în preocupările societăţii nu e dată numai de preţiozităţile de limbaj din care iubitorii de înţelepciune şi-au făcut o armă redutabilă, ci şi de estomparea pînă la dispariţie în toate mediile sociale (intelectuale sau nu, şcolare sau nu) a oricărei sensibilităţi faţă de dezvoltarea unei conştiinţe autonome, critice şi dialogice la nivel individual şi de grup. În afara facultăţilor, filosofia mai e o sursă de idei doar pentru o mînă de artişti, arhitecţi sau oameni de ştiinţă. Felul de a gîndi în structuri logice şi argumentative este înlocuit şi în şcoală şi în societate de o sofistică impresionistă, dătătoare de rating, creatoare de legitimitate simbolică efemeră. O societate care a trăit comunismul ca pe un simulacru (şi ideologia lui emancipatoare, dar şi teroarea lui tragică) şi-a păstrat obiceiul de a simula în continuare gîndirea într-un regim capitalist care impune modele peste modele şi care solicită cetăţenilor-clienţi, în chiar numele liberei iniţiative, o nesfîrşită docilitate. După douăzeci de ani, această societate şi intelectualii ei nu încetează să-şi testeze limitele conformismului şi ale cedării la tentaţiile puterii, iar asta de fiecare dată cînd rosteşte discursurile cele mai virulente împotriva ei, de preferinţă între prieteni.   
În locul unei atitudini de frondă faţă de politicile servituţii voluntare ce orînduiesc societatea, filosofia instituţională românească preferă să danseze după muzicile care i se cîntă. În felul acesta, intrăm şi noi, filosofii, în rîndul lumii. Visăm să fim europeni? Vom face filosofie şi studii europene (ca şi cum filosofia s-ar fi paraşutat aici de pe alte continente). Este societatea noastră bazată pe comunicare? Vom face filosofie şi comunicare, cu puţin marketing politic pentru savoare (ca şi cum forma dialogică a gîndirii inventată de Platon ar fi un doar un preambul al culturii corporatiste a comunicării). Au nevoie firmele şi organizaţiile de justificări etice ale concurenţei sălbatice dintre ele şi ale formării unui personal supus? Vom oferi firmelor şi organizaţiilor module de etici aplicate şi de management cultural cu binecuvîntarea lui Aristotel, Kant sau Habermas.
Dar putem s-o luăm şi altfel: se dau bani europeni ca să consolidăm „societatea bazată pe cunoaştere”? Vom şti cum să ne oferim şi noi o felie din tortul european, argumentînd că anticii deja, dar şi medievalii, şi modernii şi postmodernii, toţi filosofii din toate timpurile lucrau cu sîrg la o knowledge based society. Apoi: este excelenţa cuvîntul magic într-o societate cariată în toate structurile ei de mediocritate? Vom şti şi noi să promovăm excelenţa, să mimăm guvernanţa, să listăm competenţe, organizînd în aşa fel propriile noastre structuri administrative şi didactice încît să se satureze şi ele de mediocritate,. În sfîrşit: se practică mandarinatul şi nepotismul în instituţii? Nu lipseşte nici filosofia universitară de la apel, avem şi noi discipoli fideli, soţii, copii, naşi, fini etc., cu toţii sîntem oameni (exemplele sînt disponibile pe paginile internet ale facultăţilor de filosofie din ţară, cei curioşi le pot găsi cu uşurinţă).

Dacă ar fi să schiţăm o radiografie elementară şi inevitabil subiectivă a stării filosofiei în România de azi, ar trebui s-o facem pe o dimensiune diacronică, a întîlnirilor pe care oamenii le pot avea cu filosofia în periplul lor educaţional şi profesional, şi pe o dimensiune sincronică, a întîlnirilor pe care filosofia le poate avea cu propriile-i mize şi cu cele ale lumii din jur. Să le luăm aşadar pe rînd.

II. Cine şi cînd întîlneşte filosofia?
Ani de liceu…
Figura profesorului „Socrate” din filmele adolescenţei unora dintre noi va rămîne pe veci o figură unică în imaginarul artistic al liceului românesc. Asta pentru că elevii de liceu de azi au de-a face tot mai puţin cu filosofia. Izgonită din majoritatea şcolilor noastre în ultimii zece ani, filosofia a fost înlocuită cu discipline la modă (gen „economie aplicată” şi „educaţie antreprenorială”) şi cu ore de religie, în care individul întreprinzător este învăţat să-şi facă planuri manageriale, să-şi păstreze identitatea religioasă şi să aibă grijă să nu cadă în ispitele pe care i le întinde la tot pasul societatea în care trăieşte. Guvernanţii educaţiei din ultimii douăzeci de ani au considerat, spre deosebire de omologii lor occidentali, că ajungerea unui adolescent la maturitate se poate realiza şi fără acest lux nenecesar care este introducerea într-o gîndire critică, pe care cultura europeană o exersează de două mii de ani. Practic, această devalorizare politică a filosofiei se traduce într-o reducere dramatică a bazinului de recrutare a candidaţilor pentru secţiile de filosofie ale universităţilor noastre. De aici, un lanţ întreg de slăbiciuni, de la slaba înzestrare culturală a absolvenţilor de liceu pînă la scăderea exigenţelor pe care profesorii le pot avea faţă de proaspeţii studenţi, trecînd prin multiplele tentative (unele de-a dreptul caraghioase) de atragere înspre filosofie a unor liceeni a căror disponibilitate cognitiv-critică tinde uneori spre zero.

Filosofia în universitate
Dar restrîngerea spaţiului de manifestare a filosofiei nu este apanajul doar al liceelor. Supuse unor presiuni financiare şi birocratice tot mai puternice, facultăţile au renunţat rînd pe rînd la includerea în planurile lor de învăţămînt a unor cursuri de filosofie generală sau specifică domeniului respectiv. Astfel, istoricii, literaţii, sociologii, psihologii, dar şi biologii, matematicienii ori fizicienii nu se mai întîlnesc cu filosofia decît în librării sau în biblioteci; acolo unde cursuri de filosofie au fost păstrate, aceasta se datorează mai degrabă pasiunii şi îndărătniciei unor persoane, nicidecum unor mecanisme instituţionale menite să cultive dialogul interdisciplinar. Lucrurile nu stau mai bine nici în sens invers: disciplinele non-filosofice au fost reduse drastic pentru studenţii de la filosofie şi au fost înghesuite în cel mai bun caz în cîteva cursuri facultative (istorie, economie, sociologie etc.). Monodisciplinaritatea este un handicap la fel de grav şi pentru filosofi: avînd puţine contacte în cunoaşterile din alte ştiinţe umane sau din cele exacte şi mai ales un acces limitat la metodologiile de cercetare din aceste ştiinţe, studenţii de la filosofie, asemeni colegilor lor din alte facultăţi, vor fi cel mai adesea nevoiţi să prefere un studiu aprofundat şi autist al aceloraşi teme din istoria filosofiei. Încercările de ieşire din acest autism se fac nesistematic şi strict pe cont propriu.

Filosofia după universitate - sau există viaţă după doctorat?
Trebuie să recunoaştem că solida tradiţie filosofică şi dinamica ei actuală îngăduie încă studioşilor în filosofie dezvoltarea unor cercetări doctorale de bună calitate şi cu oarecare originalitate. Lansarea unor programe de cercetare la nivel naţional şi european permite şi ea finanţarea consistentă a doctoranzilor şi, uneori, a postdoctoratelor. Drama tinerilor filosofi începe după aceea. Locurile în universităţi sînt limitate, concursurile de ocupare de posturi sînt rezervate celor aleşi dinainte, iar instituţiile de cercetare sînt inexistente. Învăţămîntul liceal oferă puţine debuşee, e neatractiv profesional şi plătit la jumătatea unei burse româneşti de doctorat. Prin urmare, deţinătorii de doctorate (unele obţinute la universităţi străine prestigioase) ori simplii absolvenţi de filosofie sînt fie nevoiţi să plece din ţară, fie să-şi găsească un loc de muncă aici, abandonînd o investiţie de mulţi ani a lor sau a unor instituţii de stat ori private. Din cînd în cînd, nostalgici sau curioşi, vor reveni în spaţiul real al filosofiei pentru a asista la manifestări ştiinţifice şi în cel virtual, pentru a da like-uri pe facebook unor texte scrise de filosofi.
Dincolo de universitate, filosofia mai este un hobby pentru tot mai puţini. Artişti, arhitecţi sau oameni de litere, sînt rari aceia care se mai pot întîlni spontan sau deliberat cu filosofia. Întrebările personale şi dezbaterile publice găsesc arareori în filosofie o sursă de formulare sau posibile răspunsuri. Rivalii filosofiei, cei care promit succesul în viaţă în cinci paşi şi fericirea în zece minute, sufocă librăriile cu publicaţiile lor colorate şi neobositoare. De acolo şi de la televizor se adapă mai nou însetaţii de cunoaştere de sine şi de lume. Întîlnirea cu filosofia poate să nu mai aibă loc. 

20 octombrie 2011

Heterologii: subiect, limbaj, lume după moartea lui Dumnezeu

Într-un text de o densitate ideatică şi o eleganţă stilistică doar cu greu egalabile[1], Michel Foucault oferă o înţelegere proprie teribilului anunţ făcut de Nietzsche cu aproape un secol în urmă: „Moartea lui Dumnezeu, retrăgînd existenţei noastre limita Nelimitatului, o conduce spre o experienţă în care nimic nu mai poate să anunţe exterioritatea fiinţei, spre o experienţă, prin urmare, interioară şi suverană[2]. Ce să înţelegem din acest fragment?
Mai întîi, e un loc comun în a vedea în ideea morţii lui Dumnezeu, lansată de Nietzsche la sfîrşitul secolului al XIX-lea, un soi de sfîrşit al modernităţii. Nenumărate sînt interpretările care s-au adus acestei idei şi nu e locul de a reveni aici nici măcar la un inventar al lor. După cum nu e nici locul să ne întrebăm – deşi aceasta rămîne o întrebare pe cît se poate de deschisă – dacă sfîrşitul modernităţii poate fi într-adevăr legat de un eveniment; în sfîrşit, o a treia întrebare care s-ar cuveni pusă priveşte conţinutul evenimentului însuşi; căci la ce face el referire, la anunţul nietzschean al morţii lui Dumnezeu sau la moartea propriu-zisă a lui Dumnezeu? Căci, în cele din urmă, dacă nu putem gîndi modernitatea ca o epocă născîndu-se la un moment dat, ci mai degrabă ca un proces lucrînd oarecum dintotdeauna spaţiul gîndirii şi acţiunii greco-creştino-occidentale, tot aşa nu putem s-o simplificăm pînă la a-i atribui o dată, fie ea şi simbolică, a unei încheieri. În sfîrşit, ideea însăşi a unei terminări, a unui prag dincolo de care am fi părăsit modernitatea pare a ne obliga să rămînem într-o logică a evenimentului care scandează o continuitate, o evoluţie, chiar un progres. Evenimentul morţii lui Dumnezeu este, pentru a o spune foarte pe scurt, non-evenimentul însuşi, atîta vreme cît gîndim evenimentul ca punctual, surprinzător, fulgurant. Deşi vestitorul acestei morţi pare că ne-o anunţă sub forma unui eveniment, citindu-l temeinic pe Nietzsche şi pe cei care, după el, au asumat deplin vestea, se cuvine să înţelegem modernitatea în extensia ei, originată în Platon, în creştinism, în Renaştere sau în Revoluţia franceză, ca pe evenimentul ce a scos la iveală, în cele din urmă, dar nu la sfîrşit, o evidenţă care i-a constituit armătura („nervura scheletică” ar spune Foucault) vreme de secole: şi anume că, de-a lungul întregii modernităţi, Dumnezeu n-a încetat să moară (sau, cu expresia lui Jean-Luc Nancy: „Dei paralysis progressiva”), că această moarte nu s-a petrecut la un moment dat ca un soi de surpriză luîndu-i pe nepregătite pe credincioşi şi necredincioşi. Nietzsche ne dă acest anunţ după moartea lui Dumnezeu, adică după ce „murirea” lui se va fi încheiat, iar anunţarea veştii – încheiere a morţii, încheiere a modernităţii, îl aşază pe filosoful lui Zarathustra, pe limita imposibilă dintre plinul ontologic al unui zeu mort şi vidul ontologic al nesfîrşitei sale îndepărtări, între o modernitate ce şi-a încheiat uciderea şi o (altă sau aceeaşi) modernitate care, de-acum, nu mai poate decît să se consume pe sine, să-şi consume imposibila-i imanenţă. Asta pare să spună şi Foucault în fragmentul de mai sus: moartea lui Dumnezeu a retras existenţei noastre limita Nelimitatului, adică a şters limita însăşi, pragul ferm dintre finitudinea noastră şi infinitul lui Dumnezeu. Prin aceasta, sîntem, zice şi Foucault, abandonaţi nu confuziei dintre finit şi infinit – căci nimic infinit nu ne este dat să trăim, în nimic infinit nu mai putem crede –, ci sîntem în chip absolut destinaţi nesfîrşitului finitudinii noastre, tuturor formelor şi forţelor care fac din noi existenţe supuse, neîncetat, precarităţii.

3 octombrie 2011

Despre universitate : cunoaşterea ca şansă a demnităţii şi a emancipării

Discurs rostit la deschiderea anului universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, 3 octombrie 2011


Stimate domnule decan,
Distinşi colegi profesori,
Dragi studenţi,


Îmi face o deosebită onoare să mă adresez dumneavoastră la deschiderea noului an universitar; vă rog să-mi îngăduiţi să-i salut în primul rînd pe cei mai noi dintre colegii noştri, studenţii din anul I de la Istorie şi de la Filosofie şi să le urez bun venit în comunitatea noastră academică.
Începem cu toţii astăzi un nou an universitar şi o facem celebrînd discret acest moment, pe fondul unei îngrijorări generale legate de criza care străbate societatea întreagă. De aceea, în locul unui festivism bombastic şi a unor promisiuni cu iz electoral, vă propun să reflectăm împreună la ce înseamnă astăzi universitatea, la ce ne oferă ea ca instituţie şi spaţiu privilegiat al cunoaşterii, şi la ce îi putem noi oferi, profesori şi studenţi. Trebuie să ştiţi de la bun început că sarcina unei gîndiri a universităţii nu este nici a ministrului, nici a jurnalistului, nici a omului de afaceri, nici a omului politic. Ei pot emite păreri, pot scrie despre ea, pot lua decizii în ce o priveşte, dar la întrebarea cu privire la ce înseamnă universitatea şi cum trebuie ea să arate, noi – profesori şi studenţi împreună – sîntem primii şi singurii chemaţi să răspundă. Aceasta e chiar datoria noastră, iar prin cursurile pe care le ţinem, prin munca noastră didactică şi de cercetare, răspundem implicit, zi de zi la această întrebare.
Acum şi aici voi încerca să schiţez un răspuns sintetic şi explicit acestei întrebări; noi răspundem la întrebarea despre ce înseamnă universitatea şi, în acelaşi timp, răspundem de ea. Adică avem grijă să-i căutăm un răspuns şi sîntem responsabili de un asemenea răspuns. Sîntem împreună responsabili de universitate tot atît pe cît este şi ea responsabilă faţă de noi.
Desigur, cînd spun „împreună” nu înseamnă că profesorii şi studenţii sînt responsabili în acelaşi fel. Ea se declină în feluri diferite şi se cuvine să ştim în cel fel ne achităm noi, profesorii, şi voi, studenţii, de sarcina pe care o avem.

Ştiţi bine că reforma fără sfîrşit care afectează educaţia pune sub semnul întrebării felul în care arată universitatea şi în care ea funcţionează în societate. După decenii în care misiunea universităţii a fost să formeze omul nou al unei societăţi viitoare multilateral dezvoltate, conform unei ideologii în care politicul dicta ce înseamnă ştiinţificul şi tot el stabilea care este adevărul şi proprietarii lui, am intrat abrupt într-o societate în care omul nou a fost înlocuit cu antreprenorul, cu omul de succes, multilateral blindat cu competenţe, aptitudini şi abilităţi. Universitatea, masificată şi adaptată economiei de piaţă, a fost pusă în slujba creării de experţi, de specialişti, de personalităţi flexibile, şi s-a angajat ea însăşi să formeze an de an mii şi mii de experţi în management, business, marketing, comunicare, relaţii publice, relaţii internaţionale, administraţie publică, publicitate etc. Universitatea s-a transformat după chipul şi asemănarea imperativelor de eficienţă şi performanţă pe care le serveşte: nouă, profesorilor, ni se cere să fim buni manageri, să administrăm proiecte, să cîştigăm finanţări, să atragem cît mai mulţi studenţi, să stabilim colaborări cu mediul de afaceri, cu instituţii internaţionale, într-un cuvînt să ne adaptăm cerinţelor pieţei. Din momentul în care calitatea actului academic se decide după fondurile atrase, profesorul devine un prestator de servicii, iar studentul un client. Relaţia dintre noi riscă să devină una pur economică.