6 iunie 2010

Filosofia, o chestiune de ton


Redau mai jos textul cursului festiv pe care am avut onoarea sa-l sustin duminica 6 iunie 2010, la invitatia  si in prezenta promotiei 2010 (nivel licenta) a Departamentului de Filosofie al UBB.






Cred că este pentru prima dată de cînd vorbesc la astfel de ceremonii cînd îndrăznesc şi prefer să mă adresez mai degrabă părinţilor şi nu absolvenţilor. Motivele ar fi mai multe, să zicem doar că, în ce-i priveşte pe cei din urmă, am speranţa că mă voi reîntîlni cu unii dintre studenţi la cursurile de master, pe holuri, la o cafea, sau, nu-i aşa, on line.
Aş spune o vorbă părinţilor, pentru că ei s-au întrebat neîncetat de trei ani încoace „oare ce-o să faci cu filosofia?”, pentru că ei trăiesc cu mai multă apăsare grija zilei de mîine pentru copiii lor, care au luat un fel de decizie privind viitorul, o decizie pe care ei, părinţi bugetari, privaţi sau pensionari, nici astăzi nu o înţeleg. În cel mai bun caz, de dragul odraslelor lor, dar şi încrezători în potenţialul şi în curajul lor, i-au lăsat să-şi urmeze propria alegere, înlăturînd pentru o vreme din minte grija diplomei, a meseriei sau a salariului, oferindu-le bucuria unui răgaz de alegeri printre întrebările şi adevărurile lumii şi sperînd ca în felul acesta să se găsească pe ei înşişi în aceste căutări.
Îmi îngădui, aşadar, să vorbesc pentru o clipă în numele acestor studenţi/absolvenţi şi în numele unei mici comunităţi de supravieţuitori ai filosofiei.
În această vorbire, într-un moment precum acesta şi în vremuri precum cele pe care le trăim, trebuie să ne ferim de două tentaţii ale facilităţii: triumfalismul şi catastrofismul. Ceremonia la care sîntem părtaşi ne îndeamnă să uităm o clipă de toate neajunsurile şi să celebrăm cu fast, aşa cum se cuvine, de altfel, un moment de bucurie, demn de păstrat în memorie peste ani. Consider însă că nici măcar un astfel de moment nu trebuie să ne ispitească să lansăm cuvinte mari, păstrîndu-ne luciditatea şi modestia în raport cu o situaţie dificilă şi a societăţii, dar şi a universităţii, cu atît mai mult a filosofiei. Pe de altă parte, nimic nu e mai tentant decît să transformăm sărăcia de imaginaţie şi de soluţii într-un discurs apocaliptic, pentru că profeţii de serviciu ai lumii s-au hrănit epoci la rînd din mizeria şi tragediile lumii, ascunzîndu-şi astfel propria lipsă de originalitate sau de iniţiativă. Filosofia mai are o şansă în panica înconjurătoare dacă va şti să-şi găsească tonul potrivit, ritmul pe care să se desfăşoare în acord cu unele ritmuri ale societăţii, şi nu cu toate, rămînînd un fenomen de actualitate, dar nu unul de modă, în priză nu cu ştirile de la ora 5 sau 7, ci cu evenimentele majore care pot să dea sens la ce ni se întîmplă, în parte şi împreună.
Căutînd un astfel de ton potrivit, nu vă voi vorbi invocînd nume mari şi autorităţi din domeniul meu de cercetare, filosofi pe care să-i credeţi mai abitir decît pe mine – fie şi numai pentru că am convingerea că oricare dintre colegii mei profesori v-ar putea spune ceea ce vreau vă spun eu acum, alegînd alte nume şi alte modele de înţelepciune din istorie sau de astăzi.