Fragmente despre viata de zi cu zi

Să te fixezi asupra ceea ce este jos, să vezi lumea din perspectiva celui care priveşte de jos, să arunci ancora în banal, aşa sau asemănător sună programele directoare ale unei gîndiri care s-a angajat de partea cotidianului pentru a reuşi să cuprindă în cele din urmă adevărul realităţii într-o modalitate ne-metafizică. Marele aflux al filosofiei spre cotidianitate este însă contrariul unei prosternări în faţa lui bon sens, despre care se spunea odată că este lucrul cel mai bine partajat din lume. Ridicînd banalul la nivel filosofic, ea dovedeşte omului cu minte că nu îi este de nici un folos această atît de bună împărţeală. Pentru el lumea rămîne o închisoare, din care orice viaţă care nu s-a resemnat, încearcă să scape visînd. Dimpotrivă, pentru filosofie, care încearcă să scape din spaţiile sale lipsite de aer spre plenitudinea vieţii umane post-metafizice, cotidianul este pămîntul făgăduit al concretului. Aici poţi întîlni oamenii aşa cum sînt, îi surprinzi în timp ce lucrează (ah, auto-producerea speciei), în timpului actului sexual, împreună cu copiii, în bucătărie, la folosirea regulilor comunicării verbale şi la petrecerile dezinvolte între prieteni – nişte mirabile animale colorate, care recurg din plin la seturile de cunoştinţe cotidiene din dotare. Ameţită de aceste descoperiri, gîndirea obosită de metafizică se prăvale în depresiuni, care o despăgubesc din plin pentru pierderile suferite în înalturile idealiste. Din proaspăt descoperitele depresiuni înfloreşte o hermeneutică a banalului, care ne explică cu ce mister avem de a face, dacă ne străduim să fim aici.

(Peter Sloterdijk)

Consumul de masă a permis o desprindere a realităţii sociale de rolul social, ea a produs un spaţiu în care am învăţat să părem ceea ce nu sîntem. E un lucru care a intrat în conştiinţa noastră cea mai cotidiană şi care, acum două generaţii, era cu totul de neimaginat. A părea ceea ce nu eşti ar fi stîrnit în societatea tradiţională o harababură sau ceva pe aproape. Astăzi, poporul accede la plăcerile incognito-ului, în vreme ce, printr-o ironică răsturnare a istoriei, “prinţii” – cel puţin cei care guvernează – sînt menţinuţi de către media sub privirile poporului şi destinaţi astfel unei anumite transparenţe.

În oraş, şi prin consumul de masă, am învăţat să administrăm un vîrtej de cuvinte şi semne. Am învăţat să lucrăm cu incoerenţa, cu contradicţiile semnelor, cu “colajele” postmodernităţii. O frază a lui John Cage rezumă această sensibilitate: “Lumea e un imens colaj. Un autobuz plin cu oameni care nu se cunosc şi care trece prin faţa unei catedrale gotice, în vreme ce un panou publicitar luminos preamăreşte o marcă de ţigări”. Pe acest teren vag şi pe reperele sale heteroclite, pe grafitti-urile şi tag-urile sale învăţăm să înnodăm comunicaţii spectrale. Trebuie în acelaşi timp să administrăm semne, să administrăm roluri, raporturi cu necunoscuţi, cu străini cu care trebuie să împărţim sau să schimbăm ceva, în nenumărate ocazii.

(Marc Guillaume)

« Care drepturi ale omului ei sunt tigani »

Această frază, în toată sărăcia ei gramaticală şi în toată stupiditatea periculoasă a conţinutului ei, aparţine unui senator român, care ocupă pe banii contribuabililor un fotoliu confortabil în Casa Poporului din partea partidului aflat la putere. Ea este extrasă dintr-o intervenţie făcută pe blogul personal şi reprezintă, fără îndoială, cu fidelitate părerea multora dintre alegătorii domniei sale. Spun „fără îndoială”, pentru că cititorii textului semnează cu pseudonime care nu necesită nici un fel de comentariu suplimentar: „Police”, „rasistu”, „Sturbhanfuhrer” „SS”, „Auschwitz”, „antijeg” şi care, veţi ghici uşor, propun soluţii simple, radicale, chiar finale, la „problema ţigănească”.

Textul în sine nu merită discutat: e atît de prost scris, şi în formă şi în idei, încît nu poate excita decît nişte minţi la fel de înguste ca şi cea a senatorului de Ilfov.

Dar întîmplarea face să mă aflu în Franţa în momentul în care începe expulzarea cîtorva zeci de ţigani, ceea ce-mi permite să urmăresc felul în care media franceză tratează subiectul în comparaţie cu media românească, totul, desigur, pe fondul prezenţei, la Défense, la Notre-Dame sau la Sacré-Coeur, a compatrioţilor noştri cerşind sau înşelînd turiştii în numele vreunei fantomatice asociaţii pentru surdo-muţi.

Circulez, rien à voir - sau despre orasul asediat

Premisă

Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.

Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.

Starea de fapt

Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.

Exemplu

Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.

Despre simplitate

În aparenţă, totul e reglat, prevăzut şi definit, dar nu-i sigur. Prima dorinţă a majorităţii oamenilor sînt banii, fără de care n-ar putea supravieţui sau ar trăi rău. Ei pun înaintea gustului sau a plăcerii de a trăi necesitatea de a strînge resurse. Muncesc, munca le pare un fundament, fără muncă ar rămîne fără bani. Dar trăiesc ei cu adevărat pentru a munci sau muncesc pentru a trăi? În principiu, recunosc că muncesc pentru a trăi. Dar recunosc unul cîte unul. Mulţimea are reacţiile „corpului social”, pentru care societatea trebuie în primul rînd să producă. Ea trebuie să producă, este adevărat, pentru un anumit număr de raţiuni, care nu se mărginesc niciodată să trăiască, să trăiască pur şi simplu aşa cum soarele străluceşte sau aşa cum lemnul arde. Pentru „corpul social”, a trăi înseamnă întotdeauna a trăi util: indivizii, pentru el, nu sînt ceea ce este în univers raza de soare sau flacăra, privite liber, fără a ţine cont de efectul lor util. Lumina soarelui face să se pîrguiască recolta, căldura flăcărilor pune în mişcare maşina. Nimeni nu este insensibil la farmecul soarelui sau al flăcării, dar nimeni nu-l ia în serios. Dacă aş vorbi serios, aşa cum o înţelege „corpul social”, sentimentul pe care l-a avut într-o bună dimineaţă omul bucurîndu-se de lumina soarelui ar face loc calculului caloriilor.

În ce mă priveşte, vorbesc despre ceva care e simplu şi nu se află nimeni care să nu-l resimtă în orice clipă: vorbesc despre viaţa care se consumă, independent de utilitatea pe care o are această viaţă care se consumă. N-ar trebui deci să iau pe nimeni prin surprindere. Vorbesc despre ceva care se află în faţa noastră, a noastră a tuturor. Dar mereu puţin în secret. Numai un limbaj oarecum confidenţial îl comunică. Bunăoară iubirea şi, pentru a rămîne în realitatea brută, realitatea pe care şi omul cel mai rudimentar o percepe, iubirea în forma senzuală: despre ea vorbim mereu cu voce scăzută. Acesta este şi sensul suveran pe care uneori viaţa îl asumă: ceea ce e suveran ţine adeseori de cunoaşterea vulgară...

Georges Bataille, Suveranitatea

Plutind în supa inutilului

Odată ajunşi în noul mileniu, ne bem mai întîi cappucino-ul, studiem programul TV de seară şi între pauzele publicitare sortăm ce a mai rămas din noi. Ne ocupăm cu sortarea gunoiului intelectual. Ce păstrăm? Ce trebuie sa aruncăm? Şi mulţimea de sticle goale? Ce aruncăm la gunoi? Ce reluăm din nou în biografie? Mileniul este un sinonim pentru permanenta reinventare a subiectului. Nu este o acţiune, ci o stare care precede actul dispensării. Nu există încă nimic pe care să-l putem pune în spaţiile psihosociale devenite libere şi în sertarele subiectului care au fost curăţate de politică. Cum ar fi să le umplem cu conţinuturi? That sucks. Şi cu proiecte? Deja mai bine.

Iar în supa aceasta primordială a inutilului care se numeşte mileniu, plutim noi cu sloganurile şi simbolurile noastre, cu logo-uri ţipătoare şi corpuri tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafaţa de reclamă a unui univers al mărfurilor organizat global, genele noastre sînt patentate şi reproduse. Spaţiul nostru de viaţă apare comercializat pînă în cel mai mic detaliu, pînă în ultimul colţ al sferei private. În faţa omniprezentei transformări a tot ce e viu într-o marfă, Gregor Samsa, eroul tragic a lui Kafka, nu s-ar mai transforma într-un gîndac, ci într-un snow-board marca Shorty’s.

Marius Babias, Subiectivitatea-marfa

Filosofia, o chestiune de ton

Redau mai jos textul cursului festiv pe care am avut onoarea sa-l sustin duminica 6 iunie 2010, la invitatia  si in prezenta promotiei 2010 (nivel licenta) a Departamentului de Filosofie al UBB.

Cred că este pentru prima dată de cînd vorbesc la astfel de ceremonii cînd îndrăznesc şi prefer să mă adresez mai degrabă părinţilor şi nu absolvenţilor. Motivele ar fi mai multe, să zicem doar că, în ce-i priveşte pe cei din urmă, am speranţa că mă voi reîntîlni cu unii dintre studenţi la cursurile de master, pe holuri, la o cafea, sau, nu-i aşa, on line.

Aş spune o vorbă părinţilor, pentru că ei s-au întrebat neîncetat de trei ani încoace „oare ce-o să faci cu filosofia?”, pentru că ei trăiesc cu mai multă apăsare grija zilei de mîine pentru copiii lor, care au luat un fel de decizie privind viitorul, o decizie pe care ei, părinţi bugetari, privaţi sau pensionari, nici astăzi nu o înţeleg. În cel mai bun caz, de dragul odraslelor lor, dar şi încrezători în potenţialul şi în curajul lor, i-au lăsat să-şi urmeze propria alegere, înlăturînd pentru o vreme din minte grija diplomei, a meseriei sau a salariului, oferindu-le bucuria unui răgaz de alegeri printre întrebările şi adevărurile lumii şi sperînd ca în felul acesta să se găsească pe ei înşişi în aceste căutări.

Îmi îngădui, aşadar, să vorbesc pentru o clipă în numele acestor studenţi/absolvenţi şi în numele unei mici comunităţi de supravieţuitori ai filosofiei.

În această vorbire, într-un moment precum acesta şi în vremuri precum cele pe care le trăim, trebuie să ne ferim de două tentaţii ale facilităţii: triumfalismul şi catastrofismul. Ceremonia la care sîntem părtaşi ne îndeamnă să uităm o clipă de toate neajunsurile şi să celebrăm cu fast, aşa cum se cuvine, de altfel, un moment de bucurie, demn de păstrat în memorie peste ani. Consider însă că nici măcar un astfel de moment nu trebuie să ne ispitească să lansăm cuvinte mari, păstrîndu-ne luciditatea şi modestia în raport cu o situaţie dificilă şi a societăţii, dar şi a universităţii, cu atît mai mult a filosofiei. Pe de altă parte, nimic nu e mai tentant decît să transformăm sărăcia de imaginaţie şi de soluţii într-un discurs apocaliptic, pentru că profeţii de serviciu ai lumii s-au hrănit epoci la rînd din mizeria şi tragediile lumii, ascunzîndu-şi astfel propria lipsă de originalitate sau de iniţiativă. Filosofia mai are o şansă în panica înconjurătoare dacă va şti să-şi găsească tonul potrivit, ritmul pe care să se desfăşoare în acord cu unele ritmuri ale societăţii, şi nu cu toate, rămînînd un fenomen de actualitate, dar nu unul de modă, în priză nu cu ştirile de la ora 5 sau 7, ci cu evenimentele majore care pot să dea sens la ce ni se întîmplă, în parte şi împreună.

Căutînd un astfel de ton potrivit, nu vă voi vorbi invocînd nume mari şi autorităţi din domeniul meu de cercetare, filosofi pe care să-i credeţi mai abitir decît pe mine – fie şi numai pentru că am convingerea că oricare dintre colegii mei profesori v-ar putea spune ceea ce vreau vă spun eu acum, alegînd alte nume şi alte modele de înţelepciune din istorie sau de astăzi.

Completare la "Universitatea lambda"

Ii multumesc lui Dan Ungureanu, ami de longue date, pentru privirea lucida asupra starii universitatii romanesti. Imi face bucurie sa-l pot propune spre citire, impartasindu-i nelinistile.

Textul lui Dan Ungureanu de pe blogul revistei Cultura. 

Universitatea lambda

După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.

Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.

Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia. 

Cluj – Kolozsvár: memorii ireconciliabile?

Sîmbătă, 15 mai 2010, la ora 19.45 (pour les connaisseurs: la pauza meciului CFR-Internaţional Curtea de Argeş), am avut surpriza s-o întîlnesc în tribuna a II-a stadionului „Constantin Rădulescu” pe colega mea Edit Szegedi. Întîlnire fericită nu numai din punctul de vedere al scorului final, ci şi din cel al urmării teoretice: astfel, ca raspuns amical la textul meu precedent despre presa sportiva, Edit a avut bunăvoinţa să-mi trimită textul de mai jos şi mai ales să-mi îngăduie publicarea lui pe acest blog. Îi mulţumesc şi sper să ne reîntîlnim nu numai pe holurile facultăţii, ci şi în tribunele meciurilor din campionat sau Champions League ale echipei clujene.

Edit Szegedi

Cele două nume din titlu se referă la două epoci reflectate de cele două denumiri oficiale ale oraşului: Cluj stă pentru perioada de după 1918 (exceptând anii 1940-1944), în timp ce Kolozsvár stă pentru oraşul de până la 1918. Însă, spre deosebire de jurnaliştii occidentali, nu voi vorbi despre „fostul Kolozsvár“, deoarece numele maghiar al oraşului este folosit chiar oficial, la fel cum numele german Klausenburg este în uz, chiar dacă populaţia germană este foarte mică.

De mai mult de un deceniu viaţa cotidiană la Cluj a devenit un fenomen greu de înţeles pentru locuitorii altor oraşe precum Braşov, Sibiu sau Reşiţa. Există subtilităţi pe care cei din afara Clujului nu le pot desluşi, aşa cum înainte de 1898 cei străini de oraş nu înţelegeau denumirile străzilor. Unul dintre aceste aspecte de neînţeles este atitudinea cu care sunt tratate cele două echipe de fotbal ale oraşului, U şi CFR. Nu este vorba de rivalitatea normală dintre mai multe cluburi sportive, existentă în toată lumea şi care se manifestă inclusiv prin violenţe stradale, ci de tratarea celor două cluburi în termeni de autenticitate şi legitimitate istorică: doar unul dintre cluburi are legitimitate istorică, doar acesta reprezintă tradiţia oraşului, nu poate fi loc pentru două echipe în oraş. Dincolo de aspectul mai degrabă frivol al rivalităţii extra-sportive, proclamarea sau negarea autenticităţii şi legitimităţii istorice a celor cluburi exprimă, după părerea mea, conflictul dintre memoriile istorice ale Clujului.

Desigur, Clujul nu este singurul oraş cu memorie scindată, iar memoria scindată nu este caracteristică nici României şi nici Europei central-răsăritene. Există în Europa occidentală oraşe cu memoriile mult mai dureros scindate ca Belfast sau Londonderry, iar cele două cluburi de fotbal din Glasgow, Celtic şi Rangers, exprimă şi cele două istorii confesionale ale oraşului scoţian. Din perspectiva mea de istoric normalitatea înseamnă coexistenţa memoriilor şi tradiţiilor diferite şi chiar conflictuale, atâta timp cât această coexistenţă şi nu monopolul uneia este considerată singura legitimă. Situaţia din Cluj este cea a monopolului identităţii oficiale susţinute de stat care începe să fie contestată chiar din interior. Nu este vorba, desigur, de o intelectualizare excesivă a microbiştilor clujeni, ci, mai degrabă de ascensiunea unei identităţi alternative exprimată şi prin impunerea unei alte tradiţii sportive care se revendică dintr-o altă istorie a Clujului, cea legată de Kolozsvár.

Rivalitatea extra-sportivă în termeni de autenticitate şi legitimitate de la Cluj este de dată recentă şi se leagă de ascensiunea clubului CFR 1907 de la divizia C la una din echipele care joacă în Liga Campionilor. Succesele acestui club au fost primite mai degrabă fără entuziasm de media clujeană de limbă română, în timp ce mediile bucureştene erau mult mai deschise noului-venit. Cauza acestui sentiment mai degrabă de jenă este probabil cel mai bine exprimată de reprezentanţii naţionalismului extrem, Gheorghe Funar sau Ionuţ Ţene, pentru că simplificările lor excesive exprimă ceea ce mulţi gândesc: clubul CFR 1907 este un club maghiar, prin însuşi anul afişat în denumirea clubului reprezintă o sfidare, deoarece se referă la perioada dualismului austro-ungar şi nu în ultimul rând, este un club de străini. Singura echipă care poate reprezenta Clujul „adevărat“ este U, fondat în 1919, revendicându-se astfel din şi continuând Marea Unire.

Dacă într-adevăr U ar fi echipa românească iar CFR echipa maghiară a Clujului, atunci nu ar fi nimic scandalos. Dincolo de simplificările naţionaliştilor, scandalul îşi are rădăcinile în chiar faptul că nu se poate trasa o frontieră etnică între cele două cluburi. Nu doar pentru că singurul maghiar din CFR este finanţatorul, ci pentru că, deşi o mare parte dintre suporteri sunt maghiari, existând chiar o galerie „maghiară“ KVSC, majoritatea suporterilor sunt români. Mai mult, există chiar şi o mică galerie de ultranaţionalişti, numită Romaniacs. Însă nici U nu este doar echipa celor cu „inimă română“, având, ca şi clubul rival, o galerie mixtă din punct de vedere etnic. Desigur, ar putea fi invocată rivalitatea tradiţională dintre un club universitar şi unul muncitoresc, însă la U nu mai joacă de mult studenţi, iar la CFR nu mai sunt feroviari. Cele două cluburi îşi asumă doar tradiţiile, iar contestatarii sau apologeţii continuă, fără să conştientizeze, tradiţii clujene provenind chiar din istoria premodernă a urbei.

Presa sportivă – între iresponsabilitate şi instigare la violenţă

Urmăresc de ani buni transformările şi degradarea prin care trece presa sportivă din România şi devin tot mai convins că este unul din responsabilii morali ai violenţei care se manifestă în spaţiul nostru public.

Cauzele evidentei asocieri dintre lipsa de calitate a actului jurnalistic şi violenţă (verbală şi fizică) vulgaritate, xenofobie, rasism, şovinism sînt accesibile oricui: slaba pregătire profesională a jurnaliştilor, goana după rating cu orice preţ, interesele financiare individuale şi de grup etc. Este la fel de evidentă şi lipsa de deontologie profesională, care îngăduie, cu ocazia oricărui articol „şocant”, „senzaţional”, „incredibil”, deversarea sub formă de comentarii şi sub protecţia anonimatului a celor mai extremiste idei care se pot naşte şi exersa în societate. Obiecţia care se aduce acestei „libertăţi de exprimare” este că spaţiul virtual permite decompresarea, defularea unor pulsiuni care, odată ce capătă forma scrisă a unor comentarii individuale, nu se vor mai manifesta în lumea reală. O obiecţie greşită pentru că defularea în cauză nu face decît să întreţină prejudecăţi, stereotipuri şi intoleranţă, legitimînd astfel exprimarea prin pulsiunile primare ca o falsă formă de drept cetăţenesc a miilor de anonimi pentru care cetăţenia se reduce la înjurături.

Această situaţie este şi mai clară în cazul relatărilor despre echipele de fotbal clujene. Din clipa în care CFR Cluj a promovat în prima ligă, şi mai cu seamă după ce a devenit o echipă incomodă pentru echipele bucureştene, presa sportivă a reactivat coarda naţionalistă a conflictului dintre „adevărata reprezentantă” a Clujului (Universitatea, pentru că echipă românească”) şi echipa de „mercenari” şi „unguri” (CFR). În martie 2009, un ziarist de la Gazeta sporturilor putea să vorbească despre „enclavizarea” din Gruia şi despre „patria devenind ciumă” pentru „unii”.

Mai recent, pana mediocră a lui George Stanca se răcorea înjurînd literalmente într-un material ce se pretinde pamflet şi încheindu-şi apoteotic textul în termeni de „Kolozsvar”, „Ferar”, nume ce ar fi confiscat românitatea, pierzînd astfel orice urmă de legitimitate..

Tema deficitului de românitate este reluată într-un nefericit interviu cu Mircea Lucescu, pentru care, la fel, CFR nu este o echipă românească „atîta timp cît nu are nici un român în echipă”.

În fine, pentru a nu multiplica exemplele, în aceeaşi Gazetă a Sporturilor, junele Alin Fornade publică în 4 mai 2010 un interviu cu istoricul Gheorghe Bodea, fost cercetător „istoric-activist” la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. (I.S.I.S.P.), recunoscut pentru naţionalismul său, alături de alţi istorici din aceeaşi şcoală naţionalistă de istorie de la Cluj pusă în slujba propagandei comuniste a lui Ceauşescu. Gheorghe Bodea, care are, printre altele, meritul de a fi scris o impresionantă istorie a clubului Universitatea, declară pentru ziar că „CFR nu reprezintă nimic pentru Cluj” şi că ar putea-o face numai dacă jucătorii săi ar putea fi născuţi „în Transilvania sau în România”.