Se ştie
că unul din eforturile cele mai mari pe care le face un om este acela de a
căuta în ce fel îşi poate economisi eforturile, energiile şi timpul. Iar acest
efort are ca unul din rezultatele sale cele mai remarcabile obişnuinţa.
Prin
obişnuinţă încercăm să domolim întâlnirea cu ce e nou şi să ne oferim siguranţa
minimală a supravieţuirii într-un mediu necunoscut, în care să ne putem fixa
câteva repere ale identificării şi orientării.
Sosirea
şi instalarea în Africa au loc cu această provocare: ai lăsat în urmă toate
obişnuinţele, trebuie să-ţi creezi altele. Totul este nou, totul este altfel,
totul pare ameninţător, corpul şi mintea se strâng ca un arici, arătând la
început doar ţepii spre exterior şi tatonând cu multă timiditate împrejurimile.
Lipsa obişnuinţelor, a rutinelor, a predictibilităţii timpului şi spaţiului,
explozia senzorială permanentă (despre care voi vorbi altă dată) te
destabilizează, te încântă, dar te şi solicită până la epuizare fizică şi
mentală. Totul în jur este nou şi pare periculos, la fiecare pas vezi doar
riscuri, locuri, oameni, animale, sunete, mirosuri – şi mai ales orice efort de
înţelegere şi de trăire în lumea nouă este supradimensionat. Lucrurile pe care
„acasă” le făceai atât de uşor, din inerţie şi fără să te gândeşti vreodată
serios la ele, devin dintr-o dată adevărate performanţe, a căror atingere te
preocupă şi îţi dă de gândit neîncetat. Tu însuţi (sau însăţi) începi prin a nu
te recunoaşte, lipsit(ă) de protecţiile care îţi ofereau siguranţă şi linişte.
Reacţiile tale fiziologice şi nervoase îţi par sau chiar sunt exagerate, cele
mai mici detalii capătă proporţii cosmice şi cele mai mărunte eşecuri se
dovedesc adevărate apocalipse.










