Despre solidaritate

Asistăm cu indignare sau indiferenţă la modul în care Puterea lucrează în fiecare zi, cu tot mai multă înverşunare, la îndepărtarea adversarilor care stau în calea acaparării complete a puterii. Al doilea şi al treilea om în stat au declarat ambii război opoziţiei. Au spus-o clar, explicit: „vom merge până la capăt” şi „trebuie să fim mobilizaţi şi noi pentru un război”. Oricât de metaforice s-ar dori aceste formule şi oricum am lua-o, există un singur „capăt” veritabil, iar acela este moartea. Aşa cum orice război veritabil nu e la Monopoly, ci e pe viaţă şi pe moarte.

Aceste declaraţii ne scot însă din câmpul luptei politice şi ne mută în cel al violenţei pure, în care o Putere care dispune de braţe înarmate şi de o forţă excesivă se întoarce împotriva unei părţi din poporul pe care îl guvernează. Partidul-stat care vrea toată puterea nu mai urmăreşte înfrângerea opoziţiei politice într-un joc democratic cu reguli dinainte stabilite, ci zdrobirea oricărei forme de opoziţie, instituţională, individuală sau colectivă, iar asta cu încălcarea şi rescrierea din mers a regulilor, astfel încât posibilitatea de a pierde să fie exclusă.

Nu mai trebuie şi nu mai avem timp să ne amăgim. Putem să sperăm că odată atinse obiectivele esenţiale ale acestei Puteri (amnistie, graţiere, legislaţie penală, ocuparea ultimelor instituţi nesupuse politic etc.) ea va redeveni democratică şi corectă. Dar pentru asta ea ar trebui să fie cel puţin o putere inteligentă, dacă nu şi una onestă. Dar nu este nici una, nici alta. Putem să sperăm, desigur, dar o asemenea speranţă este falsă şi periculoasă, pentru că ea ne scufundă la loc în pasivitate.

Am văzut în lunile din urmă cum acest cleşte al puterii decapitează vârfurile piramidelor instituţionale şi, simultan, la baza piramidei sociale, reprimă violent orice formă de protest, libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Am văzut cu toţii cum îşi elaborează strategii şi justificări mincinoase, cum se serveşte de pseudo-specialişti în orice şi de hăitaşi media pentru a linşa şi executa public adversarii incomozi. Şi am fost uimiţi, revoltaţi, dar pasivi. Şi pe undeva am răsuflat uşuraţi, căci era vorba despre alţii.

Una dintre explicaţiile laşităţii cvasi-generalizate în faţa acţiunii tot mai brutale a Puterii, îndreptată şi asupra unor persoane, dar şi asupra unor grupuri, este că asemenea acţiuni nu ne privesc pe noi, sunt departe de noi, iar noi, care nu am facut nimic rău, nu avem de ce să fim prinşi în vizorul represiunii. Dar abia această justificare a pasivităţii face ca Puterea să devină tot mai vehementă şi mai violentă. Pentru că dacă a putut înlătura o personalitate importantă care o incomoda din fruntea unei instituţii şi nimeni nu s-a opus, ori au existat cel mult nişte reacţii palide, atunci înlăturarea oricui care incomodează, din orice post, din orice poziţie, devine floare la ureche. Dacă pe domnul X sau doamna Y, pe care îi cunoaşte o ţară întreagă, nu a ieşit nimeni să-i apere atunci când au fost linşaţi şi condamnaţi, cine o să-l apere pe cetăţeanul lambda când va suferi abuzuri, nedreptăţi şi violenţe?

Scuza că politica nu ne interesează, justificarea că poate domnul X sau doamna Y or fi făcut ei ceva încât au fost înlăturaţi, explicaţia că de fiecare dată când e nevoie să protestăm împotriva nedreptăţii tocmai avem ceva mai bun de făcut, gestul de a ne muta privirea în partea opusă – toate acestea ne-au adus în pragul acestui dezastru politic pe care îl trăim azi şi care ne apropie de vremuri tragice pe care le credeam apuse.

Iar iluzia că noi suntem departe şi suntem feriţi de braţul lung al represiunii, că asta se petrece numai între cei mari şi puternici, că dacă locuim într-un oraş mai mic sau la ţară scăpam este cel mai periculos sedativ pentru societate. O Putere care se vrea totală şi durabilă nu va ezita să meargă până la capăt împotriva oricui i se opune sau împotriva tuturor celor care o incomodează – pe drept sau pe nedrept, dar nu va mai exista nimic drept atunci! Şi cu siguranţă că nu se va împiedica de un profesor, de un medic, de un inginer, de un arhitect, de un avocat, de un muncitor, dacă ea va vedea în ei un pericol sau o atingere aduse măreţiei sale.

Fiecare dintre noi poate deveni, practic, o ţintă, într-un moment sau altul, pe neaşteptate: o ţintă cu atât mai vulnerabilă şi mai uşor de doborât cu cât cei din jur (şi fiecare dintre noi în parte) nu vom fi exersat practicile solidarităţii. Pentru că dacă este ceva ce lipseşte cronic din maturizarea societăţii româneşti, dacă există un deficit în construcţia modernă a unei societăţi libere şi puternice, atunci acest deficit este cel al solidarităţii.

Solidaritatea este un amestec magic de acţiune şi de pasiune, de raţiune şi simţire, de gândire lucidă şi empatie, prin care ne asociem suferinţei sau cauzei cuiva faţă de care nu avem interese imediate sau legături nemijlocite. E impropriu să spun că eu sunt solidar cu un prieten care a suferit o pierdere: pentru el simt compasiune, afecţiune, ataşament, sufăr şi eu cu el. Dar pot să mă manifest pe deplin solidar cu copiii abuzaţi din casele de copii, cu muncitorii daţi afară pe nedrept dintr-o uzină, cu oamenii gazaţi de jandarmerie etc. Pot să procesez în mintea mea suferinţa pe care o îndură toţi aceştia şi pot să mă las mişcat, înfuriat, revoltat de ea. Pot s-o transform din simplă compasiune în acţiune.

Solidaritatea este capacitatea de a răspunde chemării celuilalt, necunoscut, care are nevoie să-i fim alături. Ea este forţa pe care o putem mobiliza atunci când cei slabi şi lipsiţi de forţă devin victime. Solidaritatea este capacitatea de a face scut în jurul acestor victime pentru a le apăra de alte abuzuri şi violenţe. Înseamnă mai ales a ieşi din această teribilă şi crudă indiferenţă care face ca unii dintre semeni să ajungă să moară încă pe stradă din lipsa atenţiei sau ca luptători pentru drepturile noastre ale tuturor să fie călcaţi în picioare.

Solidaritatea e una din puţinele arme pe care cei mulţi şi neajutoraţi le au împotriva unei Puteri care le declară război şi le promite că va merge până la capăt. Desigur, câte unul ne vom putea salva din când în când, ici şi colo. Dar nu vom putea-o face toţi pe rând şi nu vom putea mai ales salva demnitatea unei societăţi umilite pe zi ce trece. Dacă nu vrem să devenim mâine ţinte fiecare dintre noi, trebuie să facem scut în jurul celor care azi sunt ţinte. Bunăoară, Ilie Gâzea ar fi meritat un scut de cel puţin 100.000 de oameni în jurul lui, chiar şi după moartea lui. Căci dacă acest scut nu-l mai putea apăra pe el, ne putea apăra pe noi, cei rămaşi în viaţă. Şi cine poate şti oare câtă nevoie o să avem într-o bună zi ca ceilalţi să ne apere, căci fără ei nu vom fi nimic, nu vom putea face nimic. Însă laolaltă, solidari, nu ne va putea frânge nimeni.

Vremea râmelor

Trăim vremuri de o tristeţe fără margini. Mitocănia a devenit politică de stat, analfabetismul e promovat ca virtute a lipsei de conflictualitate, iar educaţia o anexă bună de oferit celor mai inculţi şi mai lipsiţi de caracter dintre profesorii ţării. Analfabeţii ne spun cum se face educaţie, plagiatorii ne învaţă cum se scrie o carte, inculţii ne dau lecţii de istorie. E ca şi cum râmele ar face exerciţii de verticalitate şi ar îndemna la terapii de îndreptare a coloanei.

Am avut întotdeauna un respect amestecat cu teamă şi admiraţie faţă de profesorii mei. De la doamna Rogojan în şcoala generală, trecând prin domnul Buteanu în gimnaziu, prin doamnele Brîndău, Balla, Pirău şi Băbuţiu în liceu, până la maeştrii gândirii mele filosofice în facultate şi după aceea, am avut şansa să fiu format de minţi luminate şi oameni drepţi, de la care am deprins nu doar istorie, română, engleză, filosofie şi franceză, ci şi, mai ales preţuirea pentru faptul de a învăţa şi norocul de a te afla, învăţând, printre oameni învăţaţi. Chiar dacă mi-a fost dat în viaţă să întâlnesc şi ţărani minunaţi şi preşedinţi distinşi, oameni simpli sau artistocraţi, fericirea cea mai mare, desăvârşirea intelectuală am simţit-o în preajma marilor spirite critice, bunăoară acele trei zile petrecute cu Derrida într-un improbabil hotel din Sofia, sau după-amiezele cu Jean-Luc Nancy, cu Andrei Pleşu, cu Augustin Ioan sau Bogdan Ghiu. De la fiecare am învăţat un singur lucru, cel mai important, cred: cum să gândesc cu mintea mea, cum să nu mă încred în adevărurile gata făcute şi în oamenii care pretind că le deţin.

Iar astăzi societatea românească se sufocă sub neruşinarea celor care pretind că deţin adevărurile, mai grav, Adevărul unic. Educaţia ca sistem şi ca valoare a început să piară în momentul în care marea majoritate a profesorilor din universităţi au transformat-o într-o afacere, renunţând pentru un pumn de bani la orice exigenţă profesională sau morală. Toţi am văzut în jurul nostru şi am ştiut că şcoala se năruie în clipa în care profitul a devenit valoare şi pentru instituţie şi pentru profesor, când facultăţile de stat cu specializări la modă au devenit uzine monstruoase de fabricat şomeri cu patalama, dar buni de plată. Pentru că, nu-i aşa, cu cât mai prost, cu atât mai util, căci fiecare restanţă se plăteşte... Când profesorii cu trei norme din facultăţi au început să formeze profesori mediocri de liceu care, la rândul lor, fabricau elevi submediocri şi aşa mai departe. Toată maşinăria infernală a imposturii pedagogice a fost încinsă politic ani la rând, pentru că în joc erau bani mulţi, pentru că existau interese economice majore în jurul fabricilor de diplome deopotrivă publice şi private, pentru că trebuiau hrănite cumva şi necunoscutele orgolii locale.

Astfel încât după aproape trei decenii de educaţie liberalizată, şcoala românească, de la grădiniţe şi şcoli speciale până la universitate, este un câmp de bătălie pe care se înfruntă rectori deveniţi senatori ai puterii (mereu ai puterii), cu inspectori şi directori numiţi şi acţionând exclusiv politic, cu profesori umiliţi şi resemnaţi, cu studenţi visând doar să uite şi să plece, cu elevi abuzaţi sau dezabuzaţi, cu copii resimţind şcoala ca un blestem, ca o maltratare. Acest sistem educaţional intoxicat, care a reuşit perfomanţa de a batjocori politic, social şi economic profesorii, de a face din şcoală inamicul numărul unul al copiilor, a mai reuşit o performanţă unică în lume: a putut („pentru că poate”) să pună în fruntea sa agramaţi, oameni de o incultură crasă şi de o moralitate dubioasă, plagiatori şi doctoranzi rataţi.

Figura dascălului ca sursă de informare şi ca model de formare a fost compromisă an după an de umilinţa prelungită a subfinanţării, de dispreţul guvernelor succesive faţă de profesorul simplu şi faţă de elevul simplu, mistificând olimpismul şi medaliile celor foarte puţini, dar ignorând eşecul, abandonul şcolar şi sărăcia celor mulţi.

Când ţara ajunge să fie condusă de un parlament şi un guvern care sărbătoresc Centenarul şi nunta Faraonului jr pe ritmuri de Salam, când tot ce au ei de arătat după o sută de ani de Românie modernă este opulenţa şi prostul gust, Mercedesul şi botoxul, atunci putem să fim siguri că o asemenea Putere nu va dori să aibă în preajma-i oameni educaţi, oameni drepţi, spirite libere şi critice. Slugărnicia şi dispreţul se deprind de mic copil: sărac, înveţi că doar pupând mâna şefului sau a popii ai o şansă să reuşeşti. Bogat, trebuie să demonstrezi că eşti tare dacă ştii să-i scuipi în creştet pe rataţii care te-au făcut să fii bogat. În nicio variantă nu e nevoie de educaţie, de şlefuire de caractere, de demnitate sau de respect. Alături de spectacolul obscenităţii din mass media, şcoala prăbuşită este celălalt vehicul cu care ne întoarcem legaţi la ochi, printr-un labirint întunecat, înspre o lungă noapte a minţii colective.

E nevoie de efortul fiecăruia ca să ne smulgem legătura de la ochi. Dar, mai ales, e nevoie de o voinţă politică şi instituţională pentru a distruge labirintul în care orbecăim şi a construi în locul lui şi al obscurantismului ignorant politici educaţionale care să ne readucă în prezentul lumii noastre. E nevoie de un proiect de ţară al educării fiecăruia ca membru demn şi cetăţean cu drepturi şi libertăţi, mândru că aparţine unei colectivităţi naţionale şi unei comunităţi internaţionale. Nicio societate nu a reuşit având în fruntea ei oameni proşti, fuduli şi intoleranţi; sau, când a reuşit pentru o vreme scurtă, s-a prăbuşit apoi în sânge. Şi s-a ridicat cu adevărat abia prin educaţie şi cultură, nu prin ignoranţă şi dogmatism. Putem să dăm vina pe oricine, putem să ne comparăm cu cine vrem şi să arătăm cu degetul cât vrem în afară. Până una-alta, nu avem un singur ministru care să vorbească şi să scrie corect româneşte. Şi nici măcar unul singur care să aibă o problemă cu asta, să dorească să se educe el însuşi ori măcar să se ruşineze de handicapul lui. De aceea reconstrucţia şcolii, adică a naţiunii înseşi, trebuie începută simultan şi de jos şi de sus.

Contractul imoral

Pudoarea prefăcută a majorităţii semenilor noştri nu trebuie să ne deturneze atenţia de la o stare de fapt dezarmantă a societăţii româneşti de azi: această societate este una profund imorală. Lipsa oricăror repere de natură morală a făcut ca azi să avem în fruntea statului nu doar oameni incompetenţi ci şi, mai ales, oameni străini oricăror valori morale: hoţi, mincinoşi, plagiatori, evazionişti, traficanţi, oameni care înainte chiar de a încălca o lege au încălcat toate principiile convieţuirii sociale. După ce au făcut-o, în loc să fie sancţionaţi şi ostracizaţi de societate, au fost promovaţi şi transformaţi în modele de urmat.

Primarul ales din puşcărie, plagiatorul promovat în instanţele ştiinţifice, hoţul devenit stăpân peste finanţele ţării, preotul pedofil cântând pe bani mulţi dorurile românilor, condamnatul penal visând să devină preşedinte – cu toţii sunt produsele unei societăţi eşuate din punctul de vedere al unor valori împărtăşite. Inteligenţa individuală şi socială a fost pervertită la maximum pentru a descoperi toate tertipurile prin care poate fi păcălită legea, în România şi în Europa. O vorbă din Balcani spune: „legea e ca o poartă în mijlocul unui câmp: numai boii trec prin ea”. Aceasta este ideea pe care omul de rând o are despre lege?

Oamenii cinstiţi şi faliţi nu au nicio şansă în faţa şmecherilor cu bani şi maşini scumpe promovaţi în medii lipsite ele însele de orice decenţă. Se vând hoţii? Promovăm hoţi. Se cer prostituate? Promovăm prostituate. Se cer mincinoşi şi plagiatori în politică? Avem din belşug. Nici un muşchi nu se mişcă pe obrazul românului de rând, resemnat în faţa asaltului imoralităţii din jurul lui. Nici o ipocrizie nu e prea scandaloasă pentru a nu fi convertită în sfinţenie şi propagandă: hoţul suprem este blagoslovit de biserică, hoţul inteligent este pus şef informal peste finanţele ţării, Don Juan cu cinci neveste face apologia familiei tradiţionale.

Simulăm tot: pioşenie, cinste, mândrie, performanţă, competenţă, curaj, dialog, tot ce ţine o societate împreună este pură simulare şi prefăcătorie. Nu a rămas nimic autentic, în trăiri, în experienţe, în discursuri, în acţiuni, care să nu fi fost pervertit şi preluat în dramolete ieftine care se vând în exces la televiziunile publice cu vocaţie pornografică. După patru ani în Africa şi doi ani în Occident, pot să spun că nu mi-a fost dat nicăieri să întâlnesc atât de grave dereglări ale bunului simţ, ale respectului pentru celălalt şi ale responsabilităţii publice cum pot întâlni în societatea românească de azi.

Din punct de vedere politic, ce este de făcut? Putem continua, asemeni PSD, să exploatăm această imoralitate promovând-o în continuare prin demni reprezentanţi ai ticaloşiei, aşa cum se întâmplă acum şi cum se întâmplă de treizecei de ani. Sau se poate începe urcarea Golgotei, cu un efort uriaş şi deopotrivă chirurgical, răbdător, de ieşire din deruta morală în care această societate a căzut, cu riscul de a pierde voturi atunci când se va susţine că nu suntem toţi hoţi şi că nu trebuie să ne resemnăm cu toţii cu starea de furt şi minciună generalizată.

Altfel spus: nu avem nicio şansă ca hoţi şi prostituaţi în lumea pe care o visăm, chiar dacă pentru moment asta aduce un profit. Pe termen lung, pentru noi şi mai ales pentru copiii noştri, singura cale de reuşită este cinstea. Iar drumul cinstei este anevoios şi plin de riscuri din punct de vedere politic.

Semnele timpului

A devenit astăzi aproape cu neputinţă să decelăm semnele timpului, atât din cauza zgomotului care sufocă actualitatea şi a aglomeraţiei de non-evenimente care ne umplu viaţa de zi cu zi, interzicându-ne să vedem dincolo de apusul soarelui, cât şi pentru că cititorii în pseudo-semne sunt mai numeroşi ca niciodată. Ei se numesc analişti, experţi, consilieri, influenceri sau postaci, iar diversitatea părerilor lor nu e de natură să ne limpezească înţelegerea direcţiei în care se îndreaptă viaţa noastră în comun. Noi înşine, după trei decenii de experimente spectaculare, mai degrabă ne-am pierdut aptitudinea de a deosebi între adevăr şi falsitate, între realitate şi simulacrul ei, între lucrurile însemnate şi cele nesemnificative, decât să ne educăm simţurile şi discernământul pentru a dobândi capacitatea de a alege, de a ierarhiza, de a ordona ceea ce contează pentru noi împreună şi ceea e strict interesul nostru personal. O educaţie îngreunată, pe de o parte, de eşecul profund şi durabil al şcolii (de la ciclul primar până la universitate), iar pe de altă parte de înmulţirea fără număr a maeştrilor confuziei, incoerenţei şi dezordinii mentale.

În acelaşi timp cu ratarea de către şcoală a misiunii de a instrui tinerele generaţii astfel încât ele să devină apte de a-şi folosi propriul creier în mod critic şi autonom, celălalt mare eşec al societăţii este cel moral.

Nu cred că suntem încă în măsură să evaluăm întru totul dezastrul moral în care se scaldă societatea românească de azi şi mai ales consecinţele pe termen lung ale acestui dezastru. Cei capabili să deosebească binele de rău, dreptatea de nedreptate, cinstea de necinste, au devenit un grupuscul dezorientat şi descurajat. Capacitatea de a face rău s-a dezvoltat şi s-a rafinat în aşa măsură încât pentru cei mai mulţi dintre noi şi ai noştri nu mai există azi niciun criteriu suficient de solid pentru a nu declanşa răul sau pentru a-l denunţa acolo unde apare. Răul a devenit versiunea convenabilă a binelui, iar binele o utopie obositoare. Valorile vieţii în comun şi lupta pentru ele par a fi luxul inutil al unei minorităţi urbane dispreţuite de toată lumea: de cei de la putere care îi tratează de anarhişti, de cei de dreapta pentru care sunt sexo-marxişti, de cei de stânga pentru care sunt corporatişti, de naţionalişti pentru că ar fi vânduţi străinilor şi aşa mai departe.

Cinstea, dreptatea, curajul, onoarea nu mai fac cinste nimănui, nu mai salvează pe nimeni şi nu constituie mai ales motoare ale acţiunii individuale şi colective. Modelele de succes promovate până la obscenitate de mass media sunt dezgolite de orice valenţă morală, iar imoralitatea lor e prezentată drept o calitate necesară reuşitei în viaţă. Dar imoralitatea din vârful vizibil al piramidei publice se alimentează din şi stă pe o bază socială foarte solidă, unde compromisul („ne înţelegem noi, că oameni suntem”), descurcăreala („facem noi cumva să fie bine”) sau resemnarea („toţi fură, toţi suntem hoţi”) dizolvă practic orice graniţă între ceea ce este acceptabil şi ceea ce este inacceptabil, creînd condiţii pentru apariţia unor forme noi de violenţă, cruzime sau monstruozitate în relaţiile interumane. O societate în care contractul moral social este încălcat şi renegociat în permanenţă, în care conştiinţele se negociază tot timpul şi pe sume infime, în care negociază cu ele însele până ajung la concluzia inexorabilă că nu greşesc niciodată, că nu e loc de iertare, de demisie sau de un examen al conştiinţei – este o societate hărăzită derivei şi promiscuităţii.

O asemenea societate fără contract moral a evacuat din preocupările sale grija pentru celălalt, sensibilitatea pentru suferinţă şi solidaritatea. Descoperim pe zi ce trece manifestări ale cruzimii inumane faţă copii, femei, bătrâni, bolnavi sau faţă de animale. Descoperim cu oroare că oameni din jurul nostru pot face un rău nemăsurat altor oameni prin gesturi ce par fireşti, obişnuite, cotidiene. Sau că forme de suferinţă profundă şi durabilă se sting mute în indiferenţa înconjurătoare.

Iar atunci când discernământul moral slăbeşte, când grija pentru celălalt se preschimbă în relaţie instrumentală, sursă de profit, obiect de interes şi ocazie de obţinere a unor avantaje, ţesutul social se destramă, iar convieţuirea devine luptă pentru supravieţuire, după epatantul exemplu al şofatului sălbatic pe şoselele patriei.

Spaţiul public al aparenţelor se umple cu manifestări ale indecenţei şi vulgarităţii, fără ca acestea să mai revolte pe cineva, fără ca ele să mai stârnească ruşinea cuiva. Aceeaşi indiferenţă şi aceeaşi resemnare îi cuprinde pe telespectatorii aşezaţi la masa de seară sau la prânzul de duminică atunci când televiziunile oferă în cascadă, până la saturaţie (dacă termenul nu este el însuşi excesiv aici), pe tonuri agresive spoturi publicitare despre fisuri anale, scurgeri sau diaree. După care, în acelaşi flux de non-ştiri, cam pe la vremea felului principal, ne întoarcem să  aflăm lucruri chiar mai indecente şi mai vulgare despre guvernanţii noştri.

Catastrofa morală în care ne aflăm ca societate are ca efect neliniştitor pierderea capacităţii de sesizare a progresiei în rău şi imoralitate a societăţii înseşi, tocirea sensibilităţii la cruzime şi umilinţe, şi dezinvoltura în propunerea de soluţii violente la probleme simple care cer dialog şi negociere. Afectul public cel mai răspândit nu e compasiunea, ci ura. Existenţa individuală şi de grup a celor care adesea nu au glas se exprimă, încurajată de îndrumătorii de conşiinţe şi conceptorii politici, printr-o nesfârşită creativitate în domeniul esteticii urii şi distrugerii, estetică deopotrivă a imaginii sau a invectivei.

Aceste semne, provenind din deşertul tot mai arid al educaţiei şi al moralei, nu prevestesc lucruri îmbucurătoare. Ajungerea la maturitate, dar mai ales sosirea la putere şi la decizie – cel mai adesea prin fraudă, nepotism şi şantaj – a unei generaţii lipsite de orice repere culturale şi ştiinţifice, de orice reflexe politice şi civice, cu o educaţie precară şi adeseori falsificată, cu repere morale labile sau inexistente nu are darul să ne liniştească în ce priveşte destinele acestei ţări. Cinismul ei, cocoţat pe obsesia teologico-politică a puterii absolute şi pe imaginarul misticoid al unor eroi răzbunători, poate să înşele o populaţia privată de reflexe critice şi satisfăcută în minimul bunăstării ei materiale, pentru care ficţiuni precum „stat de drept”, „drepturi şi libertăţi ale omului” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât primesc ceva din furtul generalizat sau li se îngăduie să asiste la spectacolul zdrobirii ţestelor celor rebeli şi nerecunoscători.

Cazul „Ştefania” – o lecţie de manipulare

Suntem încă hărăziţi să învăţăm din tot felul de experienţe ce înseamnă manipularea.

Cazul Ştefaniei, jandarmeriţa „bătută”, „paralizată”, cu „coloana cervicală ruptă” în seara zilei de 10 august 2018, este un exerciţiu integral de manipulare mediatică.

Aduceţi-vă aminte de filmul „Wag the Dog” (1997) al lui Barry Levinson, cu Robert de Niro şi Dustin Hofman, şi dacă nu vă aduceţi aminte, vizionaţi acest film. Este o lecţie plină de învăţăminte despre felul în care simularea realităţii înlocuieşte realitatea.

Cazul „Ştefania” este o creaţie completă a laboratoarelor de manipulare. El era menit să contrabalanseze şi să estompeze efectul intervenţiei violente a jandarmilor asupra protestatarilor, pentru a dovedi că, de fapt, aceştia din urmă au fost la originea violenţelor, exercitate asupra unei femei fără apărare. Emoţia produsă de această scenetă trebuia să facă să treacă în plan secund alte emoţii. Ca dovadă că totul a fost regizat stă faptul că sceneta a fost bine filmată, din numeroase unghiuri, bine documentată cu numeroase mărturii, unele venite chiar din rândul protestatarilor, şi bine preluată de toate canalele media şi de influencerii politico-mediatici.

Nu ştim şi nu vom şti probabil niciodată dacă Ştefania a fost desemnată de la bun început să fie „victima-complice” din acest spectacol. Este posibil ca ea să fi fost desemnată să joace rolul victimei fără ştirea ei, dar cu ştirea „agresorilor”, ei înşişi actori şi figuranţi în spectacol. Există două secvenţe care ne pot face să credem că femeia nu ştia exact ce i se întâmplă. O serie de fotografii făcute imediat dupa ora 23.00 (disponibile aici) demonstrează că ea a revenit în dispozitiv, dar fără cască şi probabil fără „pistol”. Un sfert de oră mai târziu, doi colegi de-ai ei primesc ordin s-o extragă din dispozitiv şi să o transporte în altă parte. Această secvenţă este documentată de un scurt video disponibil aici, în care femeia pare şi ea mirată de ce se i se întâmplă. „Fraţilor, unde dracu’ m-aţi dus?” este replica ei, ce dovedeşte că nu ştia ce i se întâmplă. Nici măcar nu i s-a spus că e dusă la spital. Actriţa era scoasă dintr-o scenă şi era mutată, fără ştiinţa şi fără voia ei, într-o altă scenă.

A doua zi, dimineaţa, maşinăria mediatică trebuia să adauge elemente noi. Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei sporeşte caraghios şi suspect emoţia publică, începându-şi discursul cu referinţe la „părinţi”, „paralizie”, „datorie”, trei cuvinte foarte încărcate afectiv, iar Carmen Dan va încerca la rândul său să adauge aceleiaşi emoţii o dimensiune vizuală, cu o vizită atent regizată şi ea la spital. Cu siguranţă ca Ştefania a fost ţinută la spital fără voia ei sau prin ordin venit de sus, cel puţin până ajung acolo Carmen Dan şi Antena 3.

Ministrul Sănătăţii demontează puţin impostura mediatică, probabil din neştiinţă sau pur şi simplu din conştiinţă profesională, insuficient însă pentru a scoate subiectul de pe agendă. El trebuia menţinut suficient timp pentru a oferi o alternativă la imaginile agresiunilor jandarmilor. Şi este menţinut inclusiv prin perpeturarea subiectului „pistolului furat”. Tema furtului de arme e o temă veche în strategiile manipulării, ea a fost activată şi în decembrie 1989, probabil că şi la momentul „Piaţa Universităţii” şi e menită să legitimeze acţiunea violentă a forţelor de ordine împotriva celor care, nu-i aşa, deţin ilegal arme şi le pot folosi împotriva nevinovaţilor. Să ne reamintim că puţin înainte de secvenţa „Ştefania” se vorbea de un magazin de arme spart în vecinătatea Pieţei Victoriei, de unde s-ar fi furat arme, apoi s-a vorbit de două arme furate de la cei doi jandarmi „agresaţi” (chiar aşa, unde a dispărut al doilea jandarm „agresat”?), apoi doar de una, pentru ca într-o altă imagine să-l vedem pe presupusul agresor plimbându-se cu „arma” la vedere prin piaţă. Desigur, e important să aflăm ce fel de pistoale aveau asupra lor jandarmii, dacă aceste pistoale erau arme de foc şi încărcate cu muniţie reală – şi ma ales de ce erau înarmaţi jandarmii cu arme de foc. Dar la aceste întrebări vor trebui să răspundă organele de anchetă. Pe noi ne interesează doar insistenţa şi persistenţa acestui subiect până când noi subiecte vor fi impuse ca alternativă pe agenda publică.

Trăim o epocă de sofisticare a preluării şi transmiterii imaginii. Strategii manipulării din toată lumea se află în faţa unor noi şi noi provocări pe care le impune această sofisticare astfel încât să poată să răspundă nevoilor Puterii de simulare şi disimulare a realităţii. În raport cu aceşti strategi, noi, simpli consumatori de imagine, vom fi mereu în întârziere şi vom descoperi mereu pe urmă că am fost înşelaţi. Dar acestă descoperire mai are doar o valoare individuală, de confirmare eventual a propriei perspicacităţi. Pentru că, între timp, efectele manipulării vor fi fost reale şi ireversibile.

Solidaritate cu Cristian Preda

Un anume Consiliu de onoare al Ordinului Steaua României, format din personalităţi mediocre, cu o carieră profesională modestă şi cu un profil moral cel puţin discutabil, a decis să ceară explicaţii europarlamentarului român Cristian Preda, decorat în anul 2009 cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler. Cristian Preda a fost denunţat de o coaliţie politică aflată la putere că a defăimat un guvern al acestei coaliţii politice. Denunţul s-a făcut în faţa unui organism format în majoritatea lui zdrobitoare din membri, foşti membri sau simpatizanţi ai aceleiaşi coaliţii politice aflate la putere. Printre membrii acestui Consiliu de ONOARE – şi insist asupra acestui cuvânt, pentru că el trebuie să-şi găsească în instituţia Ordinului Steaua României consacrarea şi exemplificarea supremă – se numără un medic condamnat penal, o profesoară de universitate salvată de acţiunea penală prin clasarea dosarului şi o ziaristă devenită primăriţă, toţi trei membri sau foşti membri ai coaliţiei la putere, toţi trei decoraţi de către propriul partid, aflat la putere.

Acest Consiliu de ONOARE a luat act de faptul că europarlamentarul român, în calitatea sa de deputat în Parlamentul European şi sub protecţia imunităţii pe care i-o conferă această calitate politică pentru declaraţiile politice pe care le face, a criticat atacurile asupra justiţiei şi statului de drept ale coaliţiei aflate la putere. Aceste critici aduse oponenţilor politici, critici care se circumscriu integral în dreptul la liberă exprimare garantat necondiţionat în democraţiile occidentale din care facem parte, au fost asimilate de către coaliţia la putere unei acţiuni de defăimare a ţării.

Ce este grav, chiar periculos în această acţiune?

1) Faptul că recunoaşterea meritelor şi a serviciilor aduse ţării de către o personalitate recunoscută internaţional, în cadrul angajamentelor sale în politica internă şi mai ales în cea externă (cu deosebire în spaţiul privilegiat al francofoniei) este pusă la îndoială printr-un gest de forţă şi intimidare, cu valoare politicianistă şi propagandistică;

2) Faptul că o declaraţie politică şi protejată de toate marile convenţii internaţionale ale lumii moderne ca un drept fundamental al omului este asimilată unui gest cu semnificaţii penale, mai grav, cu implicaţii având reverberaţii în ideea de trădare;

3)Faptul că partidul se consideră stat, iar statul trebuie să se poarte ca un partid. Că o critică publică, la tribuna Parlamentului european, adusă unei acţiuni a coaliţiei la putere de slăbire a statului de drept, acţiune iniţiată de un grup de oameni politici ei înşişi aflaţi în conflict cu legea, este asimilată abuziv cu o critică adusă ţării înseşi. Nici un partid, nici o coaliţie la putere, indiferent de majoritatea deţinută, nu este statul însuşi, nu este România însăşi – şi nu are dreptul să pretindă că ar fi ţara însăşi. Puterea este delegată prin reprezentare de către o majoritate temporară a cetăţenilor unui grup de oameni politici care o exercită şi guvernează în folosul tuturor cetăţenilor.

4) Faptul că una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român a devenit obiectul şantajului şi linşajului din partea unor grupuri de presiune la adresa beneficiarilor acestor distincţii. Un stat solid îşi asumă continuitatea şi responsabilitatea pentru trecutul său. Statul român a decis prin instanţele lui să decoreze în anumite momente personalităţi pe care le-a considerat exemplare; a le retrage ulterior decoraţia este un semn de gravă slabiciune din partea statului român şi nu spune nimic despre beneficiarul însuşi.

5) Faptul că pentru a-şi demonstra forţa discreţionară, puterea actuală decide să execute simbolic o personalitate de maximă vizibilitate publică, dar beneficiind de un sprijin politic intern minim. Strict din acest punct de vedere, Cristina Preda este ţinta ideală pentru că evidenţiază constrastul maxim dintre puterea absolută a celor care doresc să-l execute şi propria lui putere, una redusă în peisajul lipsei de solidaritate politică din România.

6) Faptul că o acţiune de intimidare a adversarilor politici este ornamentată grotesc, asemeni oraşului de sărbători, sub cuvinte mari şi grele precum ROMÂNIA, ONOARE şi DEFAIMARE. Cuvinte mari care, atunci când sunt atinse de cei de la putere devin monede ieftine de schimb, asemeni bancnotelor reimprimate mereu cu tot mai multe zerouri: maculatură.

7) În sfârşit, şi ce mi se pare cel mai grav, cel mai neliniştitor pentru vremurile care ne aşteaptă: faptul că puterea actuală multiplică instanţele de judecată şi înmulţeşte definiţiile şi practicile vinovăţiei printre oponenţii săi. Reducând la maximum atribuţiile instanţelor juridice de distribuire a dreptăţii, puterea defineşte simultant şi aplică noi modele de „dreptate”, şi anume „dreptatea” ei. Ea creează proceduri judiciare alternative, instituie tribunale alternative (comisii şi consilii), judecători alternativi, vinovaţi noi, vinovăţii noi şi pedepse noi.

De ce este important să ne manifestăm solidaritatea cu Cristian Preda şi de ce trebuie să împiedicăm prin toate mijloacele orice formă de sancţionare a lui? Nu din prietenie, nici măcar din ostilitate faţă de oponenţii lui politici şi nici pentru că ar risca o pedeapsă dură, insuportabilă.

Ci tocmai din cele şapte motive expuse mai sus. Să le luăm pe rând:

1) Patriotismul real şi munca în slujba ţării riscă să devină valori lipsite de orice interes, devreme ce o putere vremelnică îşi arogă prerogativele excesive de a spune cine este patriot şi cine este trădator, de a-şi recompensa proprii servitori ca patrioţi şi de a-i pedepsi ca trădători pe oponenţi.

2) Libertatea de expresie este un drept fundamental, câştigat cu sacrificii şi cu sânge vărsat de bărbaţii şi femeile care au murit pentru această ţară. A vorbi liber şi responsabil nu este în nicio circumstanţă un act penal. A vorbi liber este un drept şi nu o activitate riscantă.

3) Ne aflăm în plin proces de acaparare a statului de către o structură de partid. Atunci când această acaparare se va încheia, vom putea spune într-adevăr că Partidul e una cu România, că a critica Partidul e totuna cu a critica ţara. Dar până atunci, şi sperând că asta nu se va întâmpla prea curând, nici un om politic şi nici un partid politic, nici macăr din Coreea de Nord, nu este ţara însăşi. Dacă se va întâmpla însă asta, fie vom profita de frontierele deschise, fie va trebui să luăm calea închisorilor. Între cele două va fi doar umilinţă şi supunere.

4) Preşedintele României, în calitatea sa garant al ordinii constituţionale şi al continuităţii statale, trebuie să vegheze cu deosebită atenţiei la protejarea înaltei valori simbolice a acestor distincţii şi la evitarea manipulării lor în scopuri de presiune, şantaj sau reglare de conturi. El trebuie să se situeze deasupra ambiţiilor politice şi trocurilor politicianiste care întăresc poziţiile unora sau altora, iar tăcerea şi pasivitatea în acest caz nu sunt un semn de neutralitate, ci de părtinire şi de încurajare a unor practici abuzive.

5) Cristian Preda a fost ţintit şi considerat victimă uşoară pentru că pare singur. Nu are în spatele lui un partid, nu este sprijinit de un trust de presă, de jurnalişti plătiţi să dea în adversari, iar societatea civilă care îl apără pare şi ea destul de incapabilă să se opună unei execuţii. Prin urmare, această execuţie, cu minimum de daune colaterale, trebuie să fie una exemplară şi să servească de învăţătură de minte tuturor celor care vor mai îndrăzni să „defăimeze” Partidul-Stat.

6) A accepta această mascaradă înseamnă a accepta de asemenea confiscarea politică a unor cuvinte de care avem nevoie să ne definim ca indivizi, comunitate şi naţiune. Sunt cuvinte în care ne descriem şi ne trăim propria noastră demnitate şi demnitatea noastră ca români. Avem nevoie de ele („onoare”, „faimă”, „integritate”, „România”, „Europa”...) ca de nişte cuvinte „curate” şi nealterate, fără a fi manipulate în comisii şi comitete în scopuri de intimidare şi răzbunare. Sunt membri în acest „Consiliu” care nu au căderea să folosească asemenea cuvinte, darmite să sancţioneze pe altcineva în numele lor. Asistăm astfel la o pervertire a vocabularului şi a valorilor pe care ne clădim ca naţiune şi dacă ne pierdem aceste cuvinte nu avem nici un temei pe care să ne strângem laolaltă şi să ne clădim speranţa şi viitorul. Din minciuna onoarei nu creşte nici o onoare.

7)  Dacă vom considera că această convocare şi eventuala retragere a distincţiei lui Cristian Preda sunt fapte irelevante în raport cu alte lucruri grave ale acestei perioade, să nu ne mirăm dacă, însufleţiţi de uşurinţa obţinerii acestei victorii, cei de la putere vor înmulţi şi tribunalele, vor înăspri pedepsele, care vor înceta să fie doar simbolice, iar tot mai mulţi dintre noi vor fi consideraţi vinovaţi, defăimători, infractori, trădători în aceste forme noi şi alternative de justiţie.

Suntem în faţa unui nou test de solidaritate. Nu există nici un motiv uman, profesional, simbolic pentru ca această infamie să continue. Nu există nici o raţiune pentru care una dintre cele mai înalte distincţii ale statului român să fie târâtă în mascarada regizată atât de prost de nişte oameni paraleli cu tot ce înseamnă onoarea. Nu există nici o explicaţie pentru eventuala neimplicare a Preşedintelui României în acest proces. Aşa cum nu există nici o justificare pentru tăcerea fiecăruia dintre noi, în speranţa că dacă tăcem poate că nu vom fi aduşi în faţa unui tribunal ad-hoc şi condamnaţi la închisoare, la plata unei amenzi sau la linjaş mediatic.

De aceea, solidaritatea a devenit urgentă şi necesară.

Spectacolul spaţiului public

De multă vreme nu am auzit vorbindu-se în jur atât de mult despre „spaţiul public” ca în aceste zile. În astfel de situaţii, e uşor de constatat că inflaţia utilizării unei expresii este simultană cu dispariţia obiectului sau situaţiei reale pe care le desemnează. Astfel spus, fără să avem un raport de la cauză la efect, ci mai degrabă unul de influenţare şi condiţionare reciprocă, folosirea excesivă a expresiei „spaţiul public” a condus la golirea de sens, adică la dispariţia spaţiului public efectiv, aşa cum îl cunoaştem din teoria şi practica societăţii moderne. Reciproc, cu cât se subţiază mai mult practicile sociale ale dialogului, negocierii, convieţuirii, toleranţei sau ospitalităţii, cu atât vom regăsi mai frecvent invocările lor în discursurile dominante.

Această dispariţie se întâmplă prin confiscarea condiţiilor materiale şi tehnice în care poate să aibă loc dialogul între parteneri egali, dar şi a temelor majore ale oricărui dialog, de către o minoritate puternică politic, mediatic şi financiar. Ea se mai întâmplă şi prin împuţinarea temelor de dezbatere publică şi de larg interes public prin impunerea unor teme specifice acestei minorităţi aflate la putere.

Societatea în care mor spaţiile publice este o lume care sărăceşte pe zi ce trece, în care oamenii trebuie să uite că sunt săraci (cultural, spiritual) şi trebuie să uite de orice alte griji decât cele ale puterii.

Spaţiul public moare şi atunci când cei care vorbesc despre aceleaşi teme, singurele, sunt mereu aceiaşi: cei puţini, cei autodesemnaţi şi puternici. O societate întreagă vorbeşte la televizor, noul „spaţiu public”, prin intermediul aceloraşi câteva zeci de figuri, rotindu-se până la saţietate şi dezgust, încetând de mult să mai aibă ceva de spus, între declaraţii goale şi păreri inutile.

Atunci când din toate discuţiile dispar toate cărţile, ca şi cum ar fi ars toate, cu excepţia invocatei şi necunoscutei Constituţii şi a mereu ameninţătorului Cod Penal. Când despre cultură nu mai vorbeşte nimeni, decât cei care-l prezintă pe efemerul şi necunoscutul ministru de resort. Când nimeni nu mai vorbeşte despre cărţi şi nici măcar din cărţi, ci doar din realitatea imediată şi din vârful buzelor.

„Spaţiu public” supravieţuieşte formal în discursurile repetitive ale celor puternici atunci când cei aleşi cu grijă să vorbească nu o fac invocând o experienţă de viaţă, ci o funcţie. Iar când cei câţiva care, invitaţi fiind, chiar ar avea ce să povestească din viaţa lor şi din cultura umanităţii, sunt constrânşi de rating să vorbească despre non-evenimentele zilei sau de oameni mult mai proşti ca ei, dar cu funcţii.

Spaţiul public îşi pierde orice substanţă, orice consistenţă, atunci „informaţiile apărute în spaţiul public” sunt unica raţiune de a fi a lui, ca şi cum existenţa lui ar trebui să îngăduie celor care îl invoacă să se degreveze de orice responsabilitate publică: şi de responsabilitatea pentru apariţia acestor informaţii, dar şi de responsabilitatea privind gestiunea lor publică. Cu alte cuvinte, „informaţiile apărute în spaţiul public” vin de nicăieri, apar pur şi simplu, nimeni nu ştie de unde şi de ce, dar ele sunt aici, „circulă”, putem cel mult să le răspundem, făcându-le astfel să circule şi mai mult, dar nu şi să răspundem pentru ele.

Copleşitor este acest abuz al folosirii unei expresii golite de orice conţinut care retrage aproape tuturor membrilor societăţii (cu excepţia acelei minorităţi privilegiate) orice însemnătate a cuvântului, orice putere de influenţare a dezbaterilor, orice participare la dialog şi la decizie, rezervându-le în schimb dreptul de a participa ca public pasiv la spectacolul cotidian al celor care răspund „la unele informaţii apărute în spaţiul public”.

În „spaţiul public” de la televizor mimează dialogul aceiaşi actori neinspiraţi. În spaţiul public virtual se ciocnesc cu spatele unele de altele bulele celor care vorbesc mereu, dar nu au nimic să-şi spună unii altora. Iar în spaţiul public urban, atunci când nu sunt ambuteiaje, sunt concerte.

Lui Doru C., om al cartii si al cuvântului public, de ziua lui.

Solidaritate

L.C. Kovesi este departe de a fi o sfântă. Este departe de a fi neprihănită şi probabil că a acumulat nişte greşeli sau slăbiciuni în munca ei. Aşa cum acumulăm fiecare dintre noi în carierele noastre. Ea este failibilă şi, spre deosebire de zei şi îngeri, este imperfectă şi vulnerabilă. Şi doar o minune civică sau de altă natură decât divină o mai poate ajuta să-şi ducă mandatul la final.

Augustin Lazăr, Dacian Cioloş, chiar şi Klaus Iohannis sunt, de asemenea, personaje publice în imaginea cărora se împletesc calităţi profesionale şi morale cu slăbiciuni omeneşti. Ei ne-au furnizat în aceşti din urmă ani speranţă şi dezamăgire, în proporţia exactă a imaginii noastre despre ei şi a realităţii acţiunii lor.

Împotriva acestor oameni, dar şi împotriva altora – oameni simpli şi dintre cei mai diverşi (Cristi Danileţ, Emilia Şercan, Elena Calistru)  – care au ţinut sau ţin vremelnic piept urgiei puterii, se dezlănţuie periodic o violenţă a discursurilor, a imaginilor şi a acţiunilor care nu sunt deloc specifice unei societăţi democratice. Pentru că este un lucru să-ţi ataci inamicul politic prin argumente, prin poziţii publice, prin dialog şi polemici, şi cu totul altceva este să cauţi nimicirea lui prin orice mijloace. Dimensiunea totală a modului dominaţiei puterii actuale se manifestă prin faptul că asupra duşmanilor identificaţi sau aleşi din mulţime se exercită o presiune permanentă şi o acţiune completă, menită să-i distrugă toată viaţa, de la cea intimă şi personală, trecând prin cea profesională, până la cea publică. Atacurile succesive şi lansate de pe fronturi multiplicate urmăresc degradarea şi umilirea acestui „duşman”, zdrobirea lui în modul cel mai crud cu putinţă, batjocorirea lui şi a tuturor celor cu care se află în relaţii apropiate.

Motivul ultim pentru care se întâmplă asta este că ei denunţă, prin acţiunea lor profesională, prin probitatea lor morală, prin discursul lor, derivele şi abuzurile unei puteri care se vrea din ce în ce mai completă şi fără rest. Nu o fac de pe poziţii absolute, unii nu o fac poate nici măcar din poziţia unor eroi intangibili a căror viaţă anterioară să fi fost un şir de virtuţi etalate în timp. Nu este nimeni imaculat şi nu pretinde nimeni să fie imaculat.

Acesta este, de altfel, şi punctul de plecare al discreditării celui care intră în cătarea puştii cu care puterea trage asupra duşmanilor săi: trebuie să aibă ceva în trecut cu care să-l prindem, să o prindem. Dacă nu are, inventăm. Iar dacă nu putem inventa ceva în trecut, inventăm o situaţie fără ieşire în prezent. Iar dacă nimic din toate acestea nu funcţionează, minţim, folosim epitete injurioase, formulăm acuzaţii şi suspiciuni, denigrăm, ceva ceva tot iese.

Orice fiinţă umană dă seama de o anumită fragilitate. Tine de constituţia ei psihică şi fizică să ezite, să se îndoaie, să se fisureze sau să cedeze, să greşească. Morala, justiţia şi, în cele din urmă, politica, sunt cele trei instrumente mai importante prin care oamenii învaţă să-şi gestioneze împreună calităţile şi slăbiciunile. Democraţia este forma de organizare socială care ţine cont de precaritatea omului şi o transformă într-o forţă echilibrând puterile umane şi instituţionale, luând în grijă slăbiciunile fizice (copilăria, boala, bătrâneţea) sau cele psihice şi morale (nebunia, infracţiunea etc.).

Dar atunci când puterea se întoarce împotriva unora dintre cetăţenii săi cu tot armamentul de care doar ea, puterea, dispune – arme politice, arme poliţieneşti, arme mediatice, arme financiare – atunci ne aflăm într-un moment critic al contractului social.

Iar acum ne aflăm într-un asemenea moment critic. Pentru că e pe cale să cadă una dintre figurile care au rezistat cel mai îndelung şi mai eficient luării complete în posesie a resurselor acestei ţări şi dominaţiei complete de către reţeaua celor aflaţi azi la putere. Pentru că asistăm la o confruntare majoră între acţiunea concertată de strivire a unui oponent de către putere şi solidaritatea plăpândă a celor care mai pot rezista sau se mai pot apăra împotriva acestei puteri. Cu alte cuvinte, dacă acum cade Laura Codruţa Kovesi sub presiunea imensei maşinării de şantaj şi manipulare politico-mediatică, e puţin probabil că alţii vor putea şi noi înşine vom putea rezista acestei maşinării atunci când îşi va propune să ne zdrobească.

Pentru că în această confruntare nu este vorba despre meritele sau defectele doamnei Kovesi. Nu este vorba nici măcar de apărarea unei persoane sau a unei instituţii. Ci este vorba despre capacitatea impresionantă a unei părţi a statului şi a instituţiilor servile de a mobiliza resurse financiare, mediatice, umane, secrete şi de orice alt fel pentru a doborî pe cineva incomod. De efortul îndelung, sistematic, pe care este dispus să-l facă un dispozitiv sofisticat împotriva căreia nu ne putem opune individual.

Nu este deloc sigur că o contraputere se va putea organiza pentru a ţine piept acestei dezlănţuiri finale. Nici puterea opoziţiei, nici a vocilor marcante ale societăţii civile, nici măcar a unor proteste de stradă nu vor putea opri exercitarea deplină a celui mai important dintre atributele unei puteri nedemocratice, acela de a frânge orice opoziţie.

Probabil că în ziua în care asta se va întâmpla vom fi la serviciu, vom fi ocupaţi, vom fi indignaţi, după care într-un fel sau altul, va trece si asta, va dispărea şi acest personaj de pe firmament. Numai că într-o altă zi, dacă vreunul dintre noi se va afla în vizor, el sau ea va putea fi executat(ă) cu mult mai puţin efort şi cu mult mai puţină expunere mediatică, interzicându-i-se până şi clipa de admiraţie şi respect la care au dreptul doar cei care au rezistat ceva mai mult în picioare.

Ce vreau să spun, încheind, este că fiecare de unul singur avem poate o şansă (infimă, dar şansă) de a deveni eroi. Dar împreună, solidari, avem o şansă mult mai importantă de a-i apăra pe toţi cei ce riscă să se prăbuşească sub focul încrucişat al puterii. Solidaritatea celor mulţi şi neorganizaţi, solidaritate în toate formele posibile, este tot ce mai poate să-i ajute pe membrii simpli ai societăţii să nu-şi piardă orice putere, orice capacitate de a rezista la abuz şi manipulare, de a riposta la pierderea drepturilor şi libertăţilor.

Mistificarea morală

Drama cea mai mare a acestui popor şi care îl dezbină azi până la a-l împărţi în grupuri şi bule care se duşmănesc de moarte este mistificarea morală. Înţeleg prin mistificare morală setul de tehnici prin care dispozitive de putere din viaţa politică, din mass media sau din lumea mondenă răstoarnă ierarhiile valorilor pentru a ne face să credem că răul nu e rău, ci e bine, că nedreptatea e o altă formă a dreptăţii, că minciuna este un semn al inteligenţei, iar furtul o dovadă a unor abilităţi practice superioare cu care am fi înzestraţi de la natură etc.

Mistificarea morală nu este nouă, o regăsim în textele clasice şi moderne şi în toată istoria noastră biseculară. Dar democratizarea mijloacelor de comunicare în masă din ultimele două-trei decenii i-au dat o dimensiunea totală, integrală şi imposibil de evitat. Astfel încât putem să spunem că azi suntem cu toţii victime şi actori ai acestei mistificări, devenită în numeroase cazuri automistificare. Diferenţa nu este de calitate şi nu se face între grupuri minoritare active care cred cu tărie în puritatea unor valori morale şi o mare majoritata debusolată, pasivă, gata să creadă în orice. Diferenţa este de cantitate, adică de doză a mistificării şi a compromisului, de implicare în întreţinerea fantasmelor colective. Strategii politici şi mediatici se bat în modul cel mai cinic nu pentru a-i deosebi pe cei care rezistă mistificării morale de cei care i-au cedat, ci pentru a-şi atrage public şi electorat tot mai numeros dintre cei care au cedat şi s-au familiarizat cu arta compromisului.

Nu există în acest moment nici o forţă politică importantă care să pară însufleţită de idei morale puternice, sincere şi convingătoare. Nu există nici o forţă politică importantă care să dorească să educe un electorat în spiritul unor valori şi să-şi atragă un electorat în jurul unor asemenea idei.

Nu există azi nici o figură publivă individuală capabilă să provoace un consens moral major în rândul tinerilor sau al celor mai puţin tineri. Nici vârsta, nici cultura, nici experienţa de viaţă nu reuşeşc să provoace admiraţie, respect sau modele de urmat. Nici măcar senectutea nu mai e demnă de respect.

Nu există nici o instituţie culturală sau mediatică dornică sau în stare să propună antidoturi la ignoranţă, incultură, mimetism, violenţă de gândire şi de vorbire.

În momentul în care şcoala devine ea însăşi fabrică de impostură, iar profesorii nişte traficanţi de diplome şi prestigiu, ultimul criteriu care mai poate deosebi între moral şi imoral, între bine şi rău, se clatină.

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că ne aflăm în faţa unui dureros paradox: pe de o parte, că nu există nici o şansă ca extragerea unui popor întreg din mlaştinile imoralităţii de tot felul să se petreacă prin intermediul sau cu sprijinul actualei clase politice. În cea mai mare parte a ei, ea este rezultatul doar cel mai vizibil al generalizării imoralităţii publice devenită o forţă dominantă în societate. Pe de altă parte însă, ieşirea din marasmul corupţiei, imposturii, hoţiei şi minciunii – dat fiind nivelul metastatic la care au ajuns – nu poate fi decât tot politică. Adică ea necesită o voinţă publică unită şi hotărâtă, prin care o majoritate socială, sau măcar o minoritate vie să-şi asume proiectul unei renaşteri naţionale în jurul unor idei precum cele de cinste, de adevăr, de dreptate. Iar un asemenea proiect, chiar dacă se naşte sub forma unor mişcări civice, asociative, trebuie să devină politic, adică să fie suficient de convingător pentru a lămuri şi oamenii educaţi şi oamenii mai puţin educaţi că există „afaceri publice”, că există lucruri comune, idealuri şi valori comune şi că în absenţa lor riscăm în scurt timp să ne dăm în cap unii altora.  Agregarea politică a unor valori minimale, dar consensuale, este singurul proiect de ţară posibil şi singura soluţie la mistificarea morală. Nu există adevăruri alternative şi nici dreptăţi relative, ori „corupţie mică”. Nu trebuie confundată omenia cu înţelegerea şi iertarea furtului din bunul public, chiar dacă ceea ce se fură se împarte la mulţi. Nu există nici o justificare pentru trecerea a măcar un leu din bunul public în averea personală.  

O asemenea agregare în jurul unor oameni ireductibil cinstiţi trebuie să aibă loc la nivelul cel mai de jos al înţelegerii valorilor publice, acolo unde acordul între cei mai mulţi membri ai comunităţii se face mai uşor. Ea se poate produce doar dacă întreg procesul educativ, de la grădiniţă până la doctorat, stă sub semnul responsabilităţii. Dacă soclul acţiunilor individuale şi colective este capacitatea noastră de a răspunde pentru ceea ce spunem şi facem, atunci pe acest soclul se poate construi ceva comun.

Naţiunile puternice au renăscut după tragedii colective doar începând cu momentul în care şi-au asumat responsabilitatea pentru trecutul lor, pentru prezentul lor şi pentru viitorul lor. Ele au căzut de acord privind valorile în care cred, fără să se mintă, fără să se fure şi fără să se descurce unii în dauna celorlalţi, pentru că au pus deasupra interesului imediat şi personal interesul public şi pe termen lung. România nu este o naţie nici mai binecuvântată şi nici mai blestemată decât altele, nici mai inteligentă şi nici mai puţin înzestrată decât altele. Diferenţa între această ţară şi alte ţări nu este nici genetică, nici istorică, nici geografică. Să nu ne lăsăm minţiţi de patriotisme găunoase şi de imagini idilice ale unui trecut care nu a existat decât pentru a suci minţile naivilor. Diferenţa dintre România şi alte ţări ţine astăzi de pachetul de valori în jurul cărora înţelege să se reunească majoritatea cetăţenilor ei: valori colective, valori în care credem dincolo de credinţele noastre religioase, politice sau de altă natură, valori în jurul cărora credem că vor putea trăi şi copiii noştri împreună, fără să se urască, fără să se  şi fără fugă unii de alţii.

Nici o minciună colectivă nu durează: nici minciuna despre trecutul nostru excepţional, nici minciuna despre prezentul nostru furat de străini, nici minciuna despre viitorul nostru ameninţat din toate părţile. Putem începe să ne construim ca naţie încetând să mai credem în mitologii şi fantasmagorii religioase, naţionaliste, politicianiste sau de alt fel. E nevoie poate şi de religie, şi de patriotism şi de politică. Dar nu ca să ne descurcăm, nu ca să fentăm greutăţile sau să ne aranjăm, că oameni suntem. Ci pentru un scop superior, al binelui comun pe care îl lăsăm moştenire celor de după noi. Dar să ştim un lucru clar: acest scop noi nu-l avem încă, noi nu lucrăm la el şi nimeni nu o face, iar cei pretind că-l apară sau că-l reprezintă sunt nişte mincinoşi vremelnici care ne conduc şi care fac trafic cu vorbe aşa cum fac de treizeci de ani cu toate bogăţiile acestei ţări.

Datoria

Cred că se ridică astăzi câte provocări majore pentru noi, ca intelectuali care ne exprimăm în spaţiul public românesc. Numesc aici intelectual orice persoană pentru care lumea este plină de semne, iar studiile făcute au avut ca miză descoperirea înţelesului acestor semne.

Provocarea cea mai importantă mi se pare aceea care ne obligă să ne întrebuinţăm la maximum raţiunea pentru a înţelege şi interpreta ce se întâmplă în societate. Raţiunea înseamnă luciditate, spirit critic şi autonomie a propriei gândiri. Că este vorba de justiţie, de educaţie, de sănătate, de orice politici publice, intervenţia raţională critică în dezbaterile publice nu este sinonimă cu o neutralitate sau cu un relativism care ar echivala diferitele puncte de vedere. Faptul că unii şi alţii se folosesc de inteligenţa lor pentru a manipula, pentru a ţine captiv, pentru a-şi masca interesele nu înseamnă ca o astfel de inteligenţă instrumentală este comparabilă cu una critică.

A doua provocare constă în a deveni capabili de a explica celorlalţi în cuvintele cele mai simple strategiile voit complicate ale puterii prin care aceasta vrea toată puterea. În cuvinte simple, dar nici simplist şi nici senzaţionalist. Prin formule extreme (« senzaţional », « şocant », « catastrofal ») nu vom face dovada unei mai mari puteri de convingere, ci vom obţine cel mult adeziuni bazate pe renunţarea la gândire proprie.  Spaţiul public, mai ales cel virtual, s-a populat masiv cu o populaţie care are acces pentru prima oară la cuvânt, fără să ştie ce să facă cu el. Pentru prima dată, reţelele sociale dau cuvântul celor care nu vorbesc politic decât o singură dată, la vot, şi o fac repetând ce li s-a spus să facă. De acum, un „like”, un „share” sau un comentariu devin gesturi politice. Marea bătălie politică s-a mutat pe internet.

În ce fel poate fi educată în spirit critic, în discernământ şi în respectul inteligenţei această populaţie, ale cărei reflexe, indiferent de partizanatul practicat, rămân cele ale intoleranţei, ale vehemenţei, ale grabei violente, ale adevărului absolut?

Nu ştiu dacă intelectualii mai pot juca rolul de educatori de tip „luminist”. Nu ştiu dacă ei mai au vreo misiune socială emancipatorie. Această vocaţie s-a compromis din varii motive: unele ţin de mulţimea de compromisuri compromiţătoare la care au recurs mulţi intelectuali pentru a accede la putere sau la recunoaştere simbolică. Altele ţin de faptul că spaţiul însuşi al intelectului este invadat, agresat, devastat de hoarde de indivizi care pretind a avea aceleaşi drepturi la intelect.

Dar dacă există ceva de făcut dinspre noi, cei care ne-am hărăzit o parte din timpul şi energia noastră semnelor lumii, atunci cred că acest ceva e neapărat politic şi public, civic şi militant: să nu renunţăm la a apăra onoarea raţiunii, să nu abandonăm spiritul critic de dragul ideologiilor, să nu pretindem că deţinem în exlusivitate misterul Adevărului, al Binelui sau al Dreptăţii, în dispreţ faţă de toţi ceilalţi, bieţi truditori ai ignoranţei.

Societatea românească îmi pare azi străbătută mai abitir ca în alte perioade de forme diverse de dogmatism, obscurantism, intoleranţă şi ură. Datorită circulaţiei informaţiei şi accesului nelimitat la informaţie şi la cuvânt, toate acestea devin arme politice. Cred că ne paşte un pericol de care nu suntem încă pe deplin conştienţi: devin foarte numeroşi cei care declară pe internet că sunt gata să vă zdrobească, să vă ardă, să vă dea în cap pentru că gândiţi altfel. Devin la fel de numeroşi cei care încurajează („like & share”) aceste declaraţii. Într-o bună zi, nu departe de noi, unul dintre toţi aceştia va fi suficient de „curajos” să treacă la acţiune. Iar în spiritul solidarităţii urii şi al violenţei care se întreţine pe sine, lângă acest unul vor veni şi alţii. Şi vor desăvârşi lucrarea pe care v-au făgăduit-o atunci când v-au dorit moartea pentru că aveţi alte opţiuni de viaţă.

Responsabilitatea politică este, de aceea, uriaşă. Ea nu mai este a politicienilor, sau prea puţin, pentru că ei sunt deja acceleratori ai acestor fenomene. Este a noastră, ca intelectuali-cetăţeni şi actori ai scenei publice.