CFR Cluj – raţiune şi pasiune

O spun simplu de la început, scriu din postura de suporter al echipei de fotbal CFR Cluj, în semn de preţuire pentru un prieten vechi, Vasile Dâncu, suporter al celeilalte echipe clujene, Universitatea. Împărtăşim o pasiune pentru fotbal sădită în noi în anii 80, anii în care am crescut cu primele mari performanţe ale echipelor româneşti de club, o pasiune cultivată apoi în anii studenţiei, cînd am vibrat ca atîţia alţii pentru Steaua în 1985-1986, apoi în acel magic moment al calificării naţionalei la Mondialul italian, o calificare obţinută într-un cu totul special an 1989…

Nu voi putea vorbi despre CFR cu patosul cu care o face Vasile Dâncu pentru U (a se vedea textul de pe blogul sau). Investiţia noastră pasională se prea poate să nu fie aceeaşi. Dar, asemeni lui, încerc să raţionalizez şi să explic, nepătimaş şi mai ales fără încrîncenare ori gelozie, care sînt motivele acestui ataşament.

Ca mulţi clujeni, am fost surprins să aflu cu cîţiva ani în urmă că, datorită onestităţii lui Ioan Sabău, care nu a cedat un meci al Gazului la Petroşani, o echipă din Cluj, CFR, promova în prima divizie. În acea vară plictisită, într-un oraş sufocat încă de doisprezece ani de administraţie naţionalistă, am mers împreună cu nişte prieteni la meciul împotriva Timişoarei, cîştigat cu 2-1. Atunci s-a înfiripat o poveste specială, care nu e nicidecum numai a mea; la ea participă de ani de zile oameni din cei mai diferiţi, convertiţi la cauza ceferistă. Şi voi spune aici de ce.

Am văzut în proiectul CFR, cu urcuşurile şi coborîşurile lui, şansa nu doar a unei echipe de fotbal, ci a unui oraş întreg să revină cu demnitate în rîndul lumii europene. Oraşul a pătimit vreme de mai bine de un deceniu din cauza bufoneriei extremiste pe fondul pasivităţii locuitorilor săi. După 2004, Clujul s-a trezit parcă dintr-o lungă rătăcire sau amorţeală. Un soi de entuziasm civic (naiv pe alocuri, stîngaci fără îndoială) a cuprins palida societate civilă ce se agita în marginea puterilor de o culoare politică sau alta. Urcarea CFR-ului în prima divizie a coincis cu acest moment de dezmorţire. Proiectul său s-a suprapus peste alte proiecte de deschidere cosmopolită a unui întreg oraş. Cei mai mulţi dintre aceia care au început să îngroaşe rîndurile suporterilor echipei în acei ani n-au făcut-o din ataşament pentru istoria acestui club, pe care o ignoră poate şi azi. De asemenea, n-au făcut-o nici dintr-un soi de criză de afectivitate, care trebuia proiectată cu orice preţ într-o creaţie nouă. Au făcut-o – sau cel puţin eu am făcut-o – tocmai pentru că rupea cu o istorie recentă a fotbalului românesc, ale cărei adevăruri murdare şi afaceri ilegale ieşeau tot mai mult la suprafaţă. Da, jurnaliştii au dreptate cînd spun că CFR este un construct artificial, deşi, încă o dată, se poate identifica o istorie a sa, relativ lungă şi continuă, dar o istorie în care puţini mai sînt aceia care se regăsesc. Astfel, cu excepţia fidelilor din anumite cartiere sau zone profesionale, suporterii de azi ai CFR-ului sînt oportunişti asemeni mie. Şi mai ai o trăsătură prea puţin remarcată de analişti: sînt „vinituri”.

Ca oraş universitar, Clujul cunoaşte mai mult ca oricare decît celelalte oraşe din Transilvania această dinamică populaţională, profesională şi economică ce-l face atrăgător în termeni de carieră. Ca orice oraş mare, ştie să fie generos cu învingătorii (în termeni de prestigiu material şi simbolic) şi necruţător cu învinşii. Mulţi dintre suporterii ceferişti fac parte din aceste categorii sociale şi profesionale născute odată cu postcomunismul, nu neapărat cu pregătire academică, dar cu flexibilitate ocupaţională şi cu un spirit antreprenorial dezvoltat. Adeziunea la noul club s-a făcut şi în termenii acestei identificări cu o investiţie de succes, într-un spirit prea puţin întîlnit în fotbalul românesc, bîntuit de personaje groteşti, suspecte legal, ori doar comico-tragice. CFR a fost atunci şi mai este azi şansa unei despărţiri de întunecaţii ani funarioţi (la care, se înţelege, am fost şi noi părtaşi, fie şi numai prin pasivitatea noastră) şi a unei întîlniri cu o altfel de lume, tolerantă, cosmopolită, modernă.

Pasiunile mediocrităţii

Provocarea supremă de douăzeci de ani încoace e cum să devenim cît mai mediocri cu putinţă. Fiecare în parte, în fiecare moment al existenţei lui, dar şi în grup, în colectivităţi, în comunităţi, ca societate. Ne bîntuie spectrele elitelor, excelenţelor, competenţelor, excepţiilor, ni se spune întruna şi în o mie de feluri să fim noi înşine, să fim mai buni, să ne depăşim – toate acestea sînt versiuni ale unui uriaş discurs şi mai ales ale unei generalizate practici a mediocrităţii. Mass media devenită putere spune în mod literal exact acelaşi lucru : o medie pentru mase, cît mai mulţi mediocri, cît mai mediocri în masă. Media decide, nu vîrfurile, media sînt trendul, excepţiile sînt doar ilustratele dintr-un peisaj imaginar.

O clipă de luciditate, să privim destinşi, dacă se poate, în jurul nostru : sînteţi un medic recunoscut în ţară şi străinatate pentru valoarea dumneavoastră profesională ? Nu e grav, partidul va găsi un văr mediocru al unul parlamentar care să vă ia locul la conducerea spitalului. Sînteţi una din figurile majore ale literaturii române contemporane ? Vă trece repede, după ce vă proiectaţi iluziile stilistice într-un politician de duzină şi vă vindeţi pe un preţ de nimic speranţa şi judecata pentru gesturile lui nesăbuite. Aţi avut curajul în firma dumneavoastră să propuneţi ceva inovator, creativ, îndrăzneţ ? Felicitări, veţi plăti pentru asta. Lucraţi la stat ? Perfect, înseamnă că staţi bine, e loc mereu de o relaţie în plus. Aţi visat la un post în universitate ? O căsătorie, o încuscrire, o lipeală pot aranja mereu un prestigiu simbolic.

Nu există domeniu al vieţii noastre de zi cu zi şi al societăţii întregi care să nu fie atins de pasiunea mediocrităţii. De îndată ce o inovaţie sparge piaţa, ea e preluată în practicile consumeriste la nivelul utilizării sale medii. De îndată ce un lider se afirmă într-un domeniu, e readus numaidecît la nivelul înţelegerii şi frecventării sale medii. De îndată ce o producţie culturală (literală, muzicală, cinematografică) e produsă la un nivel de calitate stilistică sau tehnică nemaiîntîlnită, este mixata, digerata, reluată, în serie, pînă cînd se diluează şi se aşează la nivelul comprehensiunii mediocre.

Nu trece o zi să nu fim confruntaţi cu topuri, clasamente şi statistici. Primele ne vorbesc despre ierarhii de moment, pure invenţii, ficţiuni ale unei excelenţe care nu a existat niciodată, promotoare ale unor imagini şi modele (modele ca simulacre, de fapt) menite să ne ghideze în convingeri, gusturi şi alegeri. Topuri muzicale, topuri literare, topuri universitare, totul e top, producţii masive, de o regularitate disperantă, ale fabricanţilor noii mizerii simbolice, în care ni se cere să ne schimbăm zi de zi credinţele, opţiunile. Mai sînt şi topuri all-time, biete caricaturi ale unei eternităţi la care noi, mediocrii unei epoci mediocre, nu vom avea acces nici cu imaginaţia, nici cu scrisul, nici cu reputaţia.

Clasamentele ţin şi ele evidenţa unor ierarhii competiţionale ; ne-am clasat bine, echipa noastră, firma noastră, universitatea noastră e mai bine sau mai puţin bine clasată, chestiune de clasare şi de clasă. Clasamentul e chiar antonimul clasei, aşa cum se înţelege ea în expresia "a avea clasă". Cei din vîrful unui clasament nu sînt neapărat posesorii unei clase. Au clasă cei care nu au nevoie să se compare cu nimic, decît cu ei înşişi, în propria lor depăşire de sine. Intraţi într-un clasament, sîntem doar pionii unor niveluri infinitezimale şi aletorii de cantitate, nu de calitate. Nu este o întîmplare, de altfel, că mai peste tot performanţa celor bine clasaţi se măsoară azi în cantitatea de producţie, produse materiale, produse simbolice, produse informaţionale, produse de schimb etc.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, altul decît mediocritatea, li s-a spus simplu, "statistică". Nu e confort mai mare decît să ne regăsim într-o statistică, adică, dacă se poate, într-un grup bine definit de o medie de preferinţe, unde să ştim că nu sîntem cei 1% sau 10%, ci printre cei mulţi, care, împărtăşind aceleaşi gusturi, tendinţe, opţiuni politice, culturale, economice, sexuale etc. cu noi, ne consolidează în blînda noastră mediocritate.

Calatorii siderale

În cartea sa Noi şi ceilalţi, unde este vorba de o călătorie prin literatură, Todorov propune o clasificare a călătorilor, începînd cu secolul al XIX-lea. După ce a vorbit de Segalen, de Chateaubriand şi de toţi marii călători, el face o clasificare a zece categorii de călători.

În primul rînd, există asimilatorul. Este cel care călătoreşte pentru a asimila cealaltă cultură, deci pentru a o converti în realitate. Fie că e vorba de misionarul creştin sau de marxistul actual, ei sînt în misiune ideologică, economică sau alta. Într-o anumită măsură, colonul caută şi el un fel de asimilare sau, în orice caz, asumă una relativă, prin forţa împrejurărilor.

Profitorul: e neguţătorul. Este cel care călătoreşte fără să aibă vreun raport cu celălalt în originalitatea şi autenticitatea sa. El nu este, de fapt, pentru celălalt, decît alibiul unei alte legi, cea a valorii, ceea ce e cu totul diferit. Este neguţătorul, este şi colonul, căci, desigur, categoriile se pot amesteca. Dar, în principiu, profitorul n-are ideologie, iar asta nu-i dă prea multă bătaie de cap; el călătoreşte, cîştigă bani, exploatează, face comerţ cu sclavi negri.

Turistul: e a treia categorie, deşi fără îndoială una foarte complexă. Dar poate că vom avea timp să revenim la ea. Avem totuşi imaginea ei, intuiţia ei: chiar caricaturală, ştim în ce constă, pentru că am practicat-o cu toţii, mai mult sau mai puţin.

Călătoria impresionistă: este oarecum frumoasa călătorie din secolul al XIX-lea. Oameni ca Loti, Michaux , ori Barthes atunci cînd merge în Japonia. Este o călătorie în care intuiţia, sensibilitatea contează, ba chiar şi viziunea despre o ţară. Fără a ţine seama de faptul că subiectul este cel care vorbeşte, care călătoreşte cu viziunea sa despre lucruri. El nu are nicidecum pretenţia să extragă din călătorie reguli universale, ci se bucură de ea. Se bucură de diferenţă: prin asta este impresionist. El nu caută să universalizeze ceea ce vede.

Asimilatul: în acest caz, nu mai e vorba de asimilator, ci de cel care pătrunde cu adevărat într-o cultură, care adoptă un mod de viaţă; este într-o anumită măsură imigrantul. Deci, la limită, este un călător care nu mai este un călător sau, cel puţin, care încetează foarte repede să fie. Poate fi un imigrat prin forţa lucrurilor, poate fi şi un imigrat de bună voie, dar, la un moment dat, problema celuilalt nu se mai pune pentru că are loc un soi de fuziune.

Exotul: este călătorul, după Segalen. Exotul este cel care păstrează o distanţă, care caută să menţină o distanţă de străinătate, delectîndu-se de diferenţă. Există o strategie a delectării, a seducţiei, care permite salvarea distanţei; nu trebuie nicidecum să încerci să intri, să te confunzi sau să te dezidentifici. Trebuie să menţii distanţa şi să cultivi o tactică a acestei distanţe.

Exilatul: şi el se află la limita călătoriei. Poate fi cazul lui Descartes, care, aşa cum ştiţi, a trăit practic toată viaţa în afara Franţei, mai ales în Olanda.

Dar exilul poate fi o situaţie cu totul încîntătoare sau o situaţie uneori nefericită (un exil politic sau de alt fel). Cu toate acestea, un mare număr de scriitori exilaţi au găsit aici un soi de energie a distanţei, a detaşării, a nostalgiei şi au extras din asta o energie creatoare. De exemplu, poate cunoaşteţi cazul lui Gombrowicz care a trăit douăzeci şi cinci de ani la Buenos Aires: a făcut din această experienţă un fel de lege a genului. Dimpotrivă, a fi deteritorializat în acest sens este o sursă de geniu. Prin urmare, există aici un atu major, dacă nu cumva ajungi să te pierzi tu însuţi, desigur. La limită, pentru a fi cu adevărat singur, trebuie să fii în altă parte. Şi aici, ceva are de-a face cu o strategie a exotismului.

Alegoristul: el ia străinul ca metaforă critică, călătoreşte “metaforic”. El nu se află niciodată cu totul în ţara străină pentru el, ci rămîne în raport cu propria sa cultură, dar într-un raport critic. Altfel spus, cealaltă ţară îi serveşte de alegorie, de figură, pentru a emite o judecată, pentru a lua distanţă faţă de propria sa teritorialitate. Este aşadar, într-o anume măsură, un călător inteligent, dar care nu se descentrează cu adevărat. El rămîne centrat pe propria sa cultură, nu-şi pierde rădăcinile, nu se exilează nici măcar mental, ci scoate din asta o mare complexitate.

O altă versiune a alegoristului este dezabuzatul, care nu călătoreşte decît pentru a verifica pretutindeni superioritatea propriei sale culturi. Numeroase colonii franceze sau americane n-au decît un discurs, cel al mizeriei acestei culturi americane şi că, oriunde ar merge, lucrurile sînt pretutindeni la fel.

Aceşti turişti poate că sînt exaltaţi să călătorească, să descopere lucruri, dar ei nu joacă jocul, n-au beţia vreunei descoperiri. Ei se mulţumesc mai degrabă să verifice că acasă e întotdeauna cel mai bine şi că, în fond, ceilalţi au în mod sigur nişte maniere foarte ciudate de a trăi; că, pînă la urmă, singurele fiinţe cu adevărat umane sînt totuşi congenerii noştri. Topologia dezabuzatului este aşadar un discurs centripet.

Todorov semnalează în fine o ultimă categorie, care este cea a călătorului-filosof. Prototipul, pentru el, este Montaigne. E o categorie oarecum ideală, un ideal-tip, şi ne putem întreba dacă el există cu adevărat. Filosoful este într-adevăr universalist prin destinaţie; diferenţa în universalitate este ceea ce-l interesează, în principiu el nu este etnocentric. Scopul său este verificarea varietăţii, a diferenţierii infinite a valorilor, a culturilor şi tentativa de conciliere a acesteia într-o viziune universală a lucrurilor.

 

În această clasificare, mă întreb dacă nu lipseşte tocmai tipul de călătorie actual, ceea ce este pentru noi călătoria în forma sa cea mai contemporană. Este de fapt călătoria care nici măcar nu mai e terestră, ci e mai curînd călătorie siderală, fără a vorbi desigur de călătoria spaţială, de zborul spaţial; călătoria care este pur vectorială, în care este vorba pur şi simplu de deplasare, de viteză, de circulaţie.

Cazul extrem (şi care e o istorie adevărată) este cel al femeii care a călătorit toată viaţa ei sau, în orice caz, mulţi ani din viaţă. Ea n-a părăsit niciodată aeroportul, a trecut mereu dintr-un aeroport în altul, a luat alt avion, a făcut turul lumii. Ba chiar a murit într-un aeroport! Ea era în călătorie, se afla pe o orbită. În acest caz, avem de-a face cu călătoria orbitală, spaţială, complet deteritorializată, chiar în raport cu planeta care oferă o senzaţie foarte intensă.

(Jean Baudrillard)

Fragmente despre viata de zi cu zi

Să te fixezi asupra ceea ce este jos, să vezi lumea din perspectiva celui care priveşte de jos, să arunci ancora în banal, aşa sau asemănător sună programele directoare ale unei gîndiri care s-a angajat de partea cotidianului pentru a reuşi să cuprindă în cele din urmă adevărul realităţii într-o modalitate ne-metafizică. Marele aflux al filosofiei spre cotidianitate este însă contrariul unei prosternări în faţa lui bon sens, despre care se spunea odată că este lucrul cel mai bine partajat din lume. Ridicînd banalul la nivel filosofic, ea dovedeşte omului cu minte că nu îi este de nici un folos această atît de bună împărţeală. Pentru el lumea rămîne o închisoare, din care orice viaţă care nu s-a resemnat, încearcă să scape visînd. Dimpotrivă, pentru filosofie, care încearcă să scape din spaţiile sale lipsite de aer spre plenitudinea vieţii umane post-metafizice, cotidianul este pămîntul făgăduit al concretului. Aici poţi întîlni oamenii aşa cum sînt, îi surprinzi în timp ce lucrează (ah, auto-producerea speciei), în timpului actului sexual, împreună cu copiii, în bucătărie, la folosirea regulilor comunicării verbale şi la petrecerile dezinvolte între prieteni – nişte mirabile animale colorate, care recurg din plin la seturile de cunoştinţe cotidiene din dotare. Ameţită de aceste descoperiri, gîndirea obosită de metafizică se prăvale în depresiuni, care o despăgubesc din plin pentru pierderile suferite în înalturile idealiste. Din proaspăt descoperitele depresiuni înfloreşte o hermeneutică a banalului, care ne explică cu ce mister avem de a face, dacă ne străduim să fim aici.

(Peter Sloterdijk)

Consumul de masă a permis o desprindere a realităţii sociale de rolul social, ea a produs un spaţiu în care am învăţat să părem ceea ce nu sîntem. E un lucru care a intrat în conştiinţa noastră cea mai cotidiană şi care, acum două generaţii, era cu totul de neimaginat. A părea ceea ce nu eşti ar fi stîrnit în societatea tradiţională o harababură sau ceva pe aproape. Astăzi, poporul accede la plăcerile incognito-ului, în vreme ce, printr-o ironică răsturnare a istoriei, “prinţii” – cel puţin cei care guvernează – sînt menţinuţi de către media sub privirile poporului şi destinaţi astfel unei anumite transparenţe.

În oraş, şi prin consumul de masă, am învăţat să administrăm un vîrtej de cuvinte şi semne. Am învăţat să lucrăm cu incoerenţa, cu contradicţiile semnelor, cu “colajele” postmodernităţii. O frază a lui John Cage rezumă această sensibilitate: “Lumea e un imens colaj. Un autobuz plin cu oameni care nu se cunosc şi care trece prin faţa unei catedrale gotice, în vreme ce un panou publicitar luminos preamăreşte o marcă de ţigări”. Pe acest teren vag şi pe reperele sale heteroclite, pe grafitti-urile şi tag-urile sale învăţăm să înnodăm comunicaţii spectrale. Trebuie în acelaşi timp să administrăm semne, să administrăm roluri, raporturi cu necunoscuţi, cu străini cu care trebuie să împărţim sau să schimbăm ceva, în nenumărate ocazii.

(Marc Guillaume)

« Care drepturi ale omului ei sunt tigani »

Această frază, în toată sărăcia ei gramaticală şi în toată stupiditatea periculoasă a conţinutului ei, aparţine unui senator român, care ocupă pe banii contribuabililor un fotoliu confortabil în Casa Poporului din partea partidului aflat la putere. Ea este extrasă dintr-o intervenţie făcută pe blogul personal şi reprezintă, fără îndoială, cu fidelitate părerea multora dintre alegătorii domniei sale. Spun „fără îndoială”, pentru că cititorii textului semnează cu pseudonime care nu necesită nici un fel de comentariu suplimentar: „Police”, „rasistu”, „Sturbhanfuhrer” „SS”, „Auschwitz”, „antijeg” şi care, veţi ghici uşor, propun soluţii simple, radicale, chiar finale, la „problema ţigănească”.

Textul în sine nu merită discutat: e atît de prost scris, şi în formă şi în idei, încît nu poate excita decît nişte minţi la fel de înguste ca şi cea a senatorului de Ilfov.

Dar întîmplarea face să mă aflu în Franţa în momentul în care începe expulzarea cîtorva zeci de ţigani, ceea ce-mi permite să urmăresc felul în care media franceză tratează subiectul în comparaţie cu media românească, totul, desigur, pe fondul prezenţei, la Défense, la Notre-Dame sau la Sacré-Coeur, a compatrioţilor noştri cerşind sau înşelînd turiştii în numele vreunei fantomatice asociaţii pentru surdo-muţi.

Circulez, rien à voir - sau despre orasul asediat

Premisă

Unul dintre teoreticienii contemporani ai fenomenului politic, Jacques Rancière, introduce în textele sale distincţia dintre poliţie şi politică. Prima este înţeleasă într-un sens mai larg decît acela de instrument al statului de supraveghere şi control al ordinii publice drept o distribuire a locurilor şi funcţiilor într-o societate, precum şi maniera de legitimare a acestora. De asemenea, ea propune şi impune într-o societate o anumită configuraţie a sensibilului, astfel încît fiecărui corp să-i corespundă un loc sau o funcţie precis determinate în spaţiul social. Mai precis, din punct de vedere poliţienesc, spaţiul public nu există decît ca spaţiu al unor reguli riguros stabilite, a căror transgresare se cere pedepsită numaidecît.

Invers, politica este activitatea umană de rupere a acestei distribuţii, de dislocare şi de revendicare a unor locuri, postùri sau funcţii noi pentru indivizi sau grupuri. Spre exemplu, din punct de vedere poliţienesc, strada nu este decît spaţiul circulaţiei fluide : « circulez, rien à voir » este imperativul sub care funcţionează indivizii oarecare, în calitatea lor de şoferi sau pietoni în oraş sau pe drumurile publice. Din punct de vedere politic, strada este locul în care ne putem afirma drept altceva anonimi trecători, atunci cînd participăm la o demonstraţie, la o grevă, la un marş, asumînd astfel noi funcţii, noi identităţi, dincolo de ceea ce sîntem din perspectiva unei identificări formal-poliţieneşti.

Starea de fapt

Clujul este pe cale să devină un oraş guvernat de manieră poliţienească. Dublînd eficient poliţia tradiţională cu zeloasa poliţie comunitară, şi sub discursul ipocrit al unei discipline urbane aşa-zis specifice clujenilor, administraţia locală este pe cale să transforme spaţiul urban într-un spaţiu complet cadrilat, supravegheat, un spaţiu al represiunii intensificate, în care locuitorii sau vizitatorii săi se află permanent sub prezumţia de vinovăţie. Senzaţia pe care frăţia celor două maşinării poliţieneşti o lasă trecătorilor este aceea că pot deveni infractori dintr-o clipă în alta, hărţuiţi zi de zi de ochiul vigilent al ordinii publice.

Exemplu

Biroul meu se află pe str. Avram Iancu. Pe o porţiune de stradă cu sens unic, pe două benzi de circulaţie, există o porţiune de vreo douăzeci-treizeci de metri în care oprirea este interzisă. Nu există un motiv logic al acestei interdicţii, întrucît cele două benzi de circulaţie nu sînt afectate de eventualele maşini staţionate acolo. De la geamul biroului meu, îi văd pe harnicii angajaţi ai administraţiei locale şi ai poliţiei care sosesc cu o precizie elveţiană pentru a ridica maşinile parcate temporar pe această porţiune de drum. Locul este ideal: suficient de larg pentru a permite camioanelor să ridice maşinile (nu contează că blochează o bandă, perturbînd mai abitir traficul decît maşinile parcate); apoi, ne aflăm la doi paşi de primărie, angajaţii ei nefiind obligaţi să facă mari eforturi de deplasare. În sfîrşit, un al treilea motiv: apropierea de centru, de universitate şi de cimitir, unde sosesc multe maşini din afara Clujului. Şi care nu trebuie îndrumate, orientate, ci penalizate rapid. Unii am avut experienţa rătăcirii în oraşe mari din Occident sau a comiterii unor abateri minore: serviciile comunitare şi poliţia participă la consilierea acestor străini, aspect care ţine mai ales de ceea ce în alte texte am putut numi ospitalitatea urbană. Una cu totul absentă din meniul comunitarilor clujeni.

Despre simplitate

În aparenţă, totul e reglat, prevăzut şi definit, dar nu-i sigur. Prima dorinţă a majorităţii oamenilor sînt banii, fără de care n-ar putea supravieţui sau ar trăi rău. Ei pun înaintea gustului sau a plăcerii de a trăi necesitatea de a strînge resurse. Muncesc, munca le pare un fundament, fără muncă ar rămîne fără bani. Dar trăiesc ei cu adevărat pentru a munci sau muncesc pentru a trăi? În principiu, recunosc că muncesc pentru a trăi. Dar recunosc unul cîte unul. Mulţimea are reacţiile „corpului social”, pentru care societatea trebuie în primul rînd să producă. Ea trebuie să producă, este adevărat, pentru un anumit număr de raţiuni, care nu se mărginesc niciodată să trăiască, să trăiască pur şi simplu aşa cum soarele străluceşte sau aşa cum lemnul arde. Pentru „corpul social”, a trăi înseamnă întotdeauna a trăi util: indivizii, pentru el, nu sînt ceea ce este în univers raza de soare sau flacăra, privite liber, fără a ţine cont de efectul lor util. Lumina soarelui face să se pîrguiască recolta, căldura flăcărilor pune în mişcare maşina. Nimeni nu este insensibil la farmecul soarelui sau al flăcării, dar nimeni nu-l ia în serios. Dacă aş vorbi serios, aşa cum o înţelege „corpul social”, sentimentul pe care l-a avut într-o bună dimineaţă omul bucurîndu-se de lumina soarelui ar face loc calculului caloriilor.

În ce mă priveşte, vorbesc despre ceva care e simplu şi nu se află nimeni care să nu-l resimtă în orice clipă: vorbesc despre viaţa care se consumă, independent de utilitatea pe care o are această viaţă care se consumă. N-ar trebui deci să iau pe nimeni prin surprindere. Vorbesc despre ceva care se află în faţa noastră, a noastră a tuturor. Dar mereu puţin în secret. Numai un limbaj oarecum confidenţial îl comunică. Bunăoară iubirea şi, pentru a rămîne în realitatea brută, realitatea pe care şi omul cel mai rudimentar o percepe, iubirea în forma senzuală: despre ea vorbim mereu cu voce scăzută. Acesta este şi sensul suveran pe care uneori viaţa îl asumă: ceea ce e suveran ţine adeseori de cunoaşterea vulgară...

Georges Bataille, Suveranitatea

Plutind în supa inutilului

Odată ajunşi în noul mileniu, ne bem mai întîi cappucino-ul, studiem programul TV de seară şi între pauzele publicitare sortăm ce a mai rămas din noi. Ne ocupăm cu sortarea gunoiului intelectual. Ce păstrăm? Ce trebuie sa aruncăm? Şi mulţimea de sticle goale? Ce aruncăm la gunoi? Ce reluăm din nou în biografie? Mileniul este un sinonim pentru permanenta reinventare a subiectului. Nu este o acţiune, ci o stare care precede actul dispensării. Nu există încă nimic pe care să-l putem pune în spaţiile psihosociale devenite libere şi în sertarele subiectului care au fost curăţate de politică. Cum ar fi să le umplem cu conţinuturi? That sucks. Şi cu proiecte? Deja mai bine.

Iar în supa aceasta primordială a inutilului care se numeşte mileniu, plutim noi cu sloganurile şi simbolurile noastre, cu logo-uri ţipătoare şi corpuri tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafaţa de reclamă a unui univers al mărfurilor organizat global, genele noastre sînt patentate şi reproduse. Spaţiul nostru de viaţă apare comercializat pînă în cel mai mic detaliu, pînă în ultimul colţ al sferei private. În faţa omniprezentei transformări a tot ce e viu într-o marfă, Gregor Samsa, eroul tragic a lui Kafka, nu s-ar mai transforma într-un gîndac, ci într-un snow-board marca Shorty’s.

Marius Babias, Subiectivitatea-marfa

Filosofia, o chestiune de ton

Redau mai jos textul cursului festiv pe care am avut onoarea sa-l sustin duminica 6 iunie 2010, la invitatia  si in prezenta promotiei 2010 (nivel licenta) a Departamentului de Filosofie al UBB.

Cred că este pentru prima dată de cînd vorbesc la astfel de ceremonii cînd îndrăznesc şi prefer să mă adresez mai degrabă părinţilor şi nu absolvenţilor. Motivele ar fi mai multe, să zicem doar că, în ce-i priveşte pe cei din urmă, am speranţa că mă voi reîntîlni cu unii dintre studenţi la cursurile de master, pe holuri, la o cafea, sau, nu-i aşa, on line.

Aş spune o vorbă părinţilor, pentru că ei s-au întrebat neîncetat de trei ani încoace „oare ce-o să faci cu filosofia?”, pentru că ei trăiesc cu mai multă apăsare grija zilei de mîine pentru copiii lor, care au luat un fel de decizie privind viitorul, o decizie pe care ei, părinţi bugetari, privaţi sau pensionari, nici astăzi nu o înţeleg. În cel mai bun caz, de dragul odraslelor lor, dar şi încrezători în potenţialul şi în curajul lor, i-au lăsat să-şi urmeze propria alegere, înlăturînd pentru o vreme din minte grija diplomei, a meseriei sau a salariului, oferindu-le bucuria unui răgaz de alegeri printre întrebările şi adevărurile lumii şi sperînd ca în felul acesta să se găsească pe ei înşişi în aceste căutări.

Îmi îngădui, aşadar, să vorbesc pentru o clipă în numele acestor studenţi/absolvenţi şi în numele unei mici comunităţi de supravieţuitori ai filosofiei.

În această vorbire, într-un moment precum acesta şi în vremuri precum cele pe care le trăim, trebuie să ne ferim de două tentaţii ale facilităţii: triumfalismul şi catastrofismul. Ceremonia la care sîntem părtaşi ne îndeamnă să uităm o clipă de toate neajunsurile şi să celebrăm cu fast, aşa cum se cuvine, de altfel, un moment de bucurie, demn de păstrat în memorie peste ani. Consider însă că nici măcar un astfel de moment nu trebuie să ne ispitească să lansăm cuvinte mari, păstrîndu-ne luciditatea şi modestia în raport cu o situaţie dificilă şi a societăţii, dar şi a universităţii, cu atît mai mult a filosofiei. Pe de altă parte, nimic nu e mai tentant decît să transformăm sărăcia de imaginaţie şi de soluţii într-un discurs apocaliptic, pentru că profeţii de serviciu ai lumii s-au hrănit epoci la rînd din mizeria şi tragediile lumii, ascunzîndu-şi astfel propria lipsă de originalitate sau de iniţiativă. Filosofia mai are o şansă în panica înconjurătoare dacă va şti să-şi găsească tonul potrivit, ritmul pe care să se desfăşoare în acord cu unele ritmuri ale societăţii, şi nu cu toate, rămînînd un fenomen de actualitate, dar nu unul de modă, în priză nu cu ştirile de la ora 5 sau 7, ci cu evenimentele majore care pot să dea sens la ce ni se întîmplă, în parte şi împreună.

Căutînd un astfel de ton potrivit, nu vă voi vorbi invocînd nume mari şi autorităţi din domeniul meu de cercetare, filosofi pe care să-i credeţi mai abitir decît pe mine – fie şi numai pentru că am convingerea că oricare dintre colegii mei profesori v-ar putea spune ceea ce vreau vă spun eu acum, alegînd alte nume şi alte modele de înţelepciune din istorie sau de astăzi.

Completare la "Universitatea lambda"

Ii multumesc lui Dan Ungureanu, ami de longue date, pentru privirea lucida asupra starii universitatii romanesti. Imi face bucurie sa-l pot propune spre citire, impartasindu-i nelinistile.

Textul lui Dan Ungureanu de pe blogul revistei Cultura.