Impresii vizuale malgase

Zile si munci

Păstrarea lumii şi protejarea ei împotriva proceselor naturale se numără printre corvezile care presupun monotona îndeplinire a sarcinilor cotidiene. Această luptă a muncii, spre deosebire de maniera esenţialmente paşnică în care munca se supune ordinelor nevoilor corporale imediate, deşi este poate chiar mai puţin “productivă” decît metabolismul direct al omului cu natura, are o mult mai strînsă legătură cu lumea, pe care o apără împotriva naturii. În vechile basme şi în povestirile mitologice, ea a luat adesea forma grandioaselor lupte eroice purtate împotriva unor piedici covîrşitoare, ca în povestea despre curăţarea staulelor lui Augias de către Hercule, una din cele douăsprezece “munci” pe care eroul le-a avut de îndeplinit. Un înţeles apropiat, de ispravă eroică ce are nevoie de o tărie şi de un curaj considerabile, înfăptuită într-un spirit de luptă, descoperim în întrebuinţarea medievală a cuvintelor labor, travail, Arbeit. Totuşi, lupta de zi cu zi în care corpul omenesc este prins pentru a păstra lumea curată şi a împiedica degradarea ei se aseamănă într-o mică măsură cu faptele eroice; tenacitatea de care este nevoie pentru a repara, din nou în fiecare zi, stricăciunile produse de ziua de ieri nu înseamnă curaj, iar ceea ce face efortul dureros nu este pericolul, ci repetarea lui neîncetată. “Muncile” herculeene au în comun cu toate marile isprăvi faptul că sînt unice; din nefericire însă doar miticele staule ale lui Augias vor rămîne curate odată ce efortul a fost făcut şi sarcina a fost îndeplinită.

(Hannah Arendt, Conditia umana, Idea, Cluj, 2008, p. 86).

Expresia spaimei – un club fără români (din nou despre CFR Cluj)

Fraze sacadate şi tăioase ; metafore pline de plasticitate, cuvinte pretenţioase, judecăţi brutale. O alternanţă a propoziţiilor scurte, categorice, cu fraze lungi, întortocheate. Un elitism căutat, dispreţuitor faţă de vulg, capabil să mascheze şi subtilele, dar supărătoarele greşeli de limbă română. Ele trec însă nesesizate în enormitatea afirmaţiilor care nu suportă contrazicere.

Fundal: pe aceeaşi pagină internet a Gazetei Sporturilor, trei cadre sugestive: 1) MM Stoica, devenit jurnalist şi deci scriitor (mai ales adoptînd poziţia clasică a intelectualului român gînditor à la Patapievici) scrie patetic şi lacrimogen despre Maestrul dispărut. 2) Alte două somităţi ale culturii româneşti actuale, Piţurcă şi Iancu, dialoghează în termeni de « homosexuali », « garoi », « cioroi ». Timid, mai jos, un maghiar de la CNCD, semnalează aceste « derapaje ». 3) Gigi Becali, nesfîrşitul român, afirmă cu mîndrie rănită, că nimeni nu ar fi putut să cumpere campionate cum ar fi putut să cumpere el, dacă, nu-i aşa, campionatul ar fi fost pe bani.

Aceasta este fundalul cultural al fotbalului românesc pe care sînt înfieraţi încă o dată alogenii de la CFR Cluj de către comentatorul anului 2008, Radu Naum. Tema nu e nouă, şi nici abordarea. Nu e pentru prima dată cînd aflăm despre scandalul naţional pe care-l provoacă mercenarii străini de la Cluj. Desigur, nimeni nu a reuşit să spună, aproape patapievician, o frază lipsită de orice sens şi de orice logică în limba română de genul : « anunţînd apocaliptica hegemonie - cuvîntul care prăbuşeşte de cîte ori evadează din oniric ca să bîntuie infecţios printre jambiere ». După cum puţine sînt textele din cultura română actuală care ne-au pus mai mult pe gînduri şi ne-au făcut să visăm mai mult decît aceasta : « Ideea…cu infuzia de români o fi fost aceea de a lega o vrajă care interzice plictiseala şi dorul de ocean ». Delirul lingvistic şi lipsa de noimă îşi găsesc măsura doar în excesul intoleranţei şi în nesfîrşitul dispreţului.

Dar să nu acordăm mai multă atenţie decît merită mediocrităţii premiate. De aceea, voi remarca scurt următoarele :

1. Infecţia jurnalistică se întinde pe un spectru care etalează à la une deopotrivă dejecţiile conducătorilor de cluburi, entuziasmul cu care îşi declară imoralitatea, totala lipsă de deontologie profesională şi comentariul patriotard al jurnaliştilor.

2. Sînt un admirator al proiectului CFR de la revenirea lor în prima ligă şi pînă azi, indiferent de numărul alogenilor aduşi la club.

3. Am văzut, aşa cum am spus şi în alte texte, în venirea străinilor la Cluj (jucători de fotbal, studenti, profesori, oameni de afaceri) şansa scoaterii din îmbîcseală a unui oraş stătut şi obosit de xenofobia de circ a lui Funar.

4. Dacă « club cu români » înseamnă Iancu, Piţurcă, Becali, MM Stoica, atunci oricare dintre suporterii ceferişti, români, unguri, nemţi, ţigani – aşa cum se regăsesc ei cu miile la fiecare meci al CFR-ului, unii alături de alţii, cu prieteni, prietene, soţii şi copii, cîntînd şi purtîndu-se civilizat, simţindu-se mîndri împreună că sînt ardeleni – oricare deci dintre aceşti suporteri va prefera un « club fără români », după incredibil de nefericita expresie a lui Radu Naum.

5. Dacă « cluburi cu români » înseamnă cluburi care « pot provoca leşinuri şi bătăi monstruoase, sigle duse la altar şi deziceri în piaţa publică », după o altă afirmaţie monstruoasă şi iresponsabilă a aceluiaşi ziarist, atunci orice suporter ceferist va prefera « un club fără români ».

6. Iar dacă, în sfîrşit, pentru un « club cu români » este vorba de spiritul şi sănătatea celor nenăscuţi (înfricoşatoare referinţă cu conotaţii rasiale), atunci orice suporter ceferist va prefera nu numai o echipă fără jucători români, ci şi cu antrenor străin, cu patron străin, cu tot stafful străin. Din toate cele spuse de Radu Naum şi arătate cu neruşinare, zi de zi, de Gazeta Sporturilor, nu e nimic în fotbalul românesc de astăzi care să stîrnească cel mai mic fior al mîndriei naţionale. De care sportul de club nu are oricum nevoie, dacă el poate produce chipuri zdrobite, bătăi în tribune, jandarmi înarmaţi pînă în dinţi, evaziuni fiscale şi acte de ilegalitate, înjurături şi vulgarităţi la televiziune.

În loc să se preocupe de eşecul glorios al CFR-lui, care nu e nici eşec, şi nici glorios, în loc să-i jignească pe miile de suporteri ai acestui club (şi ai oricărui alt club, în definitiv), de la 5 la 85 de ani, unii descoperind fotbalul odată cu CFR-ul în Liga Campionilor, alţii împlinind la a treia generaţie visul bunicilor şi parinţilor lor, considerînd că toţi aceştia şi alţii ca ei nu sînt capabili să se bucure sau să sufere pentru clubul lor altfel decît spărgind capul celui de alături, care e rapidist, uist, român, ungur, ţigan – în loc deci să se preocupe de toate acestea, un jurnalist precum Radu Naum ar face bine, pentru el, pentru ziarul său şi pentru cititorii care-l urmăresc, să se preocupe de eşecul glorios al presei sportive. Şi să se întrebe de ce în goana pentru rating, pentru tiraj, se poate sacrifica absolut orice, chiar şi demnitatea umană, ultima redută în faţa umilinţei totale la care un sistem necruţător îl supune fără scrupule chiar şi pe un jurnalist premiat.

Cum să ne scoatem monumentele din cap?

Arhitectura comunistă şi postcomunistă a memoriei în spaţiul public astăzi – o frază cît o istorie de douăzeci de ani, ale cărei înţelesuri nu le vom putea desluşi în cîteva pagini sau minute. Arhitectura de orice fel, şi nu numai cea consacrată în mod special memoriei, este materializare, încrestare în sensibil a memoriei. Memoria se exhibă peste timp şi rezistă uzurii trecerii în forme mai mult sau mai puţin reuşite, solide sau durabile ale arhitecturii. Memoria comunismului, eroizată, diabolizată, compromisă ori asumată sub formă de compromisuri cu un prezent mediocru şi generator el însuşi al tuturor compromisurilor posibile, se păstrează în monumentele pe care arhitectura n-a încetat să le edifice de mai bine de şaizeci de ani încoace. Arhitectura lăsată moştenire de comunism şi aceea creată imediat după căderea lui au darul de a ne transmite semnificaţiile fragmentare şi senzaţiile contradictorii ale unui trecut recent cu care am negociat şi continuăm să negociem insuficient şi în termeni incoerenţi, unii venind de prea departe în timp, alţii din alte spaţii culturale contemporane.

Mai mult ca alte moşteniri ale trecutului, arhitectura ne convoacă zi de zi la readuceri aminte. O face prin prezenţa ei, mai discretă sau mai stridentă, prin inevitabilitatea ei în practicile şi în naraţiunile noastre cotidiene, o face chiar negociindu-şi gradul de monumentalitate pentru a ni se oferi în funcţionalitatea ei mereu parţială. Că nu ne putem debarasa de trecut precum de o haină uzată ne-o spune în toate felurile arhitectura: stau mărturie pentru com-penetrarea oamenilor şi arhitecturilor chiar construcţiile trecute şi recente, purtătoare ale dovezilor că secolul XX n-a fost nici măreţ, dar nici unul oarecare. Sîntem cu expresiile materiale ale trecutului nu doar într-o relaţie de confruntare, de tatonare sau de evitare, ci într-una de interiorizare reciprocă. O interiorizare lentă şi conflictuală, fără îndoială. Căci blocurile de locuit ale succesiunii de decenii victorioase ale socialismului au pătruns în porii fiinţelor noastre, în felurile noastre de a gîndi, de a simţi, de a imagina, de a vorbi sau de a fi cu celălalt (în mod intim sau în mod public), după cum toate aceste construcţii poartă în textura lor, în aparenţele lor, în fisurile şi în cenuşiul lor chiar fisurile şi cenuşiul propriilor noastre existenţe individuale şi colective.

De aceea, o analiză a monumentelor memoriei trecutului recent trebuie să înceapă prin a desface o asociere ce poate să pară pentru o clipă ca evidentă: aceea dintre monument şi memorie. Căci putem fără ezitare vorbi de monumente fără memorie, după cum trebuie să vorbim despre o memorie non-monumentală, chiar anti-monumentală.

Despre cele dintîi poate că nu e mult de spus: ele sînt excrescenţe („locuri toxice”, cum le-ar spune Augustin Ioan) pe corpul cicatrizat al unei societăţi aflate într-o devenire ezitantă. Pretenţia monumentală se regăseşte doar în dimensiuni, în excesul material, poate chiar şi în excesul simbolic ori politic, incapabile însă de a îndeplini funcţia pe care monumentul în genere o asumă, aceea de a asigura o dublă relaţionare, între oamenii unei aceleiaşi generaţii şi între oamenii din diferite generaţii. Peisajele noastre urbane sînt presărate de asemenea monumente non-memoriale, urme ale unui trecut despre care putem spune azi deopotrivă, fără teamă de contradicţie, şi că a trecut (lăsînd în urmă doar ruinele în piatră, în beton sau în bronz ale unor epoci revolute, cu care nu mai întreţinem nici o relaţie de interioritate, biografică), dar şi că nu a trecut, prelungind prăbuşirea zgomotoasă a unui proiect istoric total în toate fragilităţile construcţiilor noastre individuale şi colective.

Pe de altă parte, şi aici miza pare mai importantă, în jurul memoriei non-monumentale trebuie continuată şi aprofundată o reflecţie consistentă şi de lungă durată. Pentru că este vorba, în primul rînd de memoria individuală şi colectivă a deceniilor trecute (pentru a rămîne la această perioadă), dar este vorba, apoi, şi despre modurile în care am depus şi depunem această memorie în urne materiale. Din acest motiv, înainte chiar de a vorbi despre situaţia monumentelor din spaţiul public, se cuvine să investigăm strategiile de memorare, de arhivare şi de raportare la trecut care s-au propus şi impus imediat după căderea regimului comunist. Gestul simbolic al dărîmării şi înlăturării statuilor liderilor marxişti şi comunişti, reconvertirea mesajului unor monumente prin sudarea pe ele de plăcuţe noi dar şi frenezia înălţării de noi monumente ca expresie a reinterpretării trecutului dau seama, împreună, de fapt, de o continuitate inerţială şi nu de o ruptură: continuitatea în eroizarea (respectiv diabolizarea) unor persoane, evenimente, contexte istorice, sacadarea trecutului în raport cu întîmplări dătătoare de sau măcar promiţînd sens pentru posteritate şi, de aceea, demne de a fi narate ori reprezentate plastic. Schimbarea (de multe ori în rău) a stilului artistic pentru a forţa expresivitatea şi lizibilitatea monumentului nu a avut darul de a produce o cotitură în modul de tratare a memoriei. „Revoluţia” din decembrie 1989 nu s-a produs nici atunci, în 1989, şi nici mai tîrziu în relaţia cu trecutul: ea nu s-a produs pentru că, pe de o parte, ea nu se poate produce în mod spectaculos: există mecanisme ale memoriei individuale şi colective care o fac rezistentă (altfel decît căzînd în patologic) la despărţirea bruscă, definitivă, de trecut: oricît de traumatizant, de fericit sau de neînsemnat ar fi trecutul individual sau colectiv, el depune sedimente în conştiinţele şi biografiile noastre; pe de altă parte, o asemenea revoluţie a memoriei ar fi necesitat energii şi cunoaşteri, o răbdare de care nici societatea, nici autointitulaţii ei lideri intelectuali nu dispuneau ori nu voiau să dispună. Răsturnare de regim politic da, inversare a polarităţii valorice da, însă nu şi schimbare de paradigmă: logica gestului e aceeaşi, înlocuirea călăilor cu victimele şi invers, reabilitarea a ceea ce fusese condamnat şi condamnarea a ceea ce fusese valorizat vreme de decenii. Nu este atunci o întîmplare că această logică a dat astfel naştere unui nou entuziasm al monumentalizării, concretizat în apariţia în toate locurile posibile (la oraş şi la sat, în centru, în cartiere, la periferie, pe clădiri, în clădiri, în curţi, pe dealuri, în vîrful munţilor etc.) a unor monumente menite să readucă pe cale mistică trecutul eroic mai aproape, să cultive mîndria apartenenţei, a genealogiei, identitatea, unicitatea, credinţa şi aşa mai departe. Printre toate, mult discutatele monumente relative la trecutul comunist: cruci, troiţe, obeliscuri, grupuri statuare, flăcări, a căror impresionabilitate tare, voit şocantă, merită pînă şi sacrificiul oricărei pretenţii estetice ori urbanistice.

E nevoie să introducem o nuanţă în acest loc: reevaluarea trecutului recent, inclusiv în această formă monumentală, e un demers necesar, binevenit. Cinstirea memoriei, a faptelor de rezistenţă şi a sacrificiilor celor care şi-au pierdut viaţa opunîndu-se puterii totalitare e un act de recuperare istorică. Dar ceea ce rămîne problematic şi demn de chestionat este contextul în care acest proces are loc: este această cinstire prin înălţarea de monumente singurul ori cel mai potrivit mod de a trata (cu) trecutul? Mai precis: rezolvă (măcar parţial) monumentele şi memorialele trauma crimelor şi violenţelor de odinioară? Ca să dăm un răspuns rapid şi oarecum previzibil, să spunem că în mod sigur nu. Însă în acest fel nu am epuizat nicidecum întrebarea. Ea trebuie mai ales prelungită într-o întrebare mai subtilă privitoare la mecanismele monumentalizării. Ceea ce vedem înălţîndu-se ici şi colo în memoria victimelor comunismului este partea vizibilă a aisbergului propriei noastre memorii. Vreau să spun că există aici un dublu risc, vizibil adeseori în discursurile şi comportamentele publice de după 1990: primul risc, acela de a considera că astfel de monumente (şi inerenta monumentalizare a trecutului care le face posibile) sînt suficiente pentru a termina odată pentru totdeauna cu comunismul. Că, înmormîntat în piatră sau bronz, el nu va mai ieşi la suprafaţă să ne ameninţe prezentul şi viitorul. Al doilea risc constă în personalizarea evenimentelor care au presărat deceniile de viaţă ale comunismului: odată ce am identificat şi victimele şi călăii, putem să spunem (aproape) liniştiţi că ei au făcut (sau au suferit) asta, că ei au scris istoria aşa cum s-a scris, că ei poartă responsabilitatea – încă o dată: prin ceea ce au făcut sau au suferit – pentru ceea ce a fost acest „întunecat ev mediu” comunist. Toţi ceilalţi, milioane, anonimi, sînt degrevaţi de orice responsabilitate pentru ce a fost şi, de ce nu, ori mai ales, pentru ceea ce este. Istoria recentă s-ar fi consumat prin faptele de cruzime şi de rezistenţă ale unei minorităţi, vinovaţii şi victimele pot fi identificaţi, condamnaţi, respectiv sanctificaţi; toţi ceilalţi ar fi fost doar pînza de fond, martorii pasivi şi tăcuţi ai trecerii istoriei pe lîngă ei, pe deasupra lor.

Admiţînd fie şi numai cu titlu de ipoteză această interpretare a comunismului, miza reflecţiei noastre devine atunci una para-foucaldiană: într-un celebru text despre putere, filosoful francez spunea că miza luptelor de azi nu trebuie să fie cum să rezistăm statului, ci cum să ne scoatem statul din cap. În acelaşi fel, ar trebui să continuăm prin a spune că miza luptelor de azi în relaţia cu trecutul nu este cum să rezistăm comunismului şi istoriei sale (n-am făcut-o cînd trebuia, acum n-ar mai fi decît parada ieftină), ci cum să ne scoatem din cap modul monumental, excepţional, de a ne raporta la comunism. Cum, altfel spus, să renunţăm, în interpretarea trecutului recent, la grile de evaluare rigide şi la sisteme de valori opozitive şi exclusive? Mai explicit, este loc în relaţia cu comunismul (şi care nu este deloc o relaţie de exterioritate – el este încă în noi şi în jurul nostru, în practicile noastre cotidiene) de o abordare non-monumentală, nici eroizantă, nici victimizatoare, nici acuzatoare, nici justificatoare, ci comprehensivă, capabilă să invoce, dacă nu şi să mobilizeze, responsabilităţi continue, deopotrivă individuale şi colective, discrete şi distributive?

Fragment din conferinta sustinuta vineri, 5 noiembrie 2010, in cadrul sesiunii de conferinte "Arhitectura memoriei si spatiul public", organizata de Augustin Ioan si OAR la UAUIM Bucuresti.

Fastul retoric al precarităţii sau condiţia postsocialistă a oraşului românesc (Un comentariu de Madalina Diaconu in Observatorul cultural)

CFR Cluj – raţiune şi pasiune

O spun simplu de la început, scriu din postura de suporter al echipei de fotbal CFR Cluj, în semn de preţuire pentru un prieten vechi, Vasile Dâncu, suporter al celeilalte echipe clujene, Universitatea. Împărtăşim o pasiune pentru fotbal sădită în noi în anii 80, anii în care am crescut cu primele mari performanţe ale echipelor româneşti de club, o pasiune cultivată apoi în anii studenţiei, cînd am vibrat ca atîţia alţii pentru Steaua în 1985-1986, apoi în acel magic moment al calificării naţionalei la Mondialul italian, o calificare obţinută într-un cu totul special an 1989…

Nu voi putea vorbi despre CFR cu patosul cu care o face Vasile Dâncu pentru U (a se vedea textul de pe blogul sau). Investiţia noastră pasională se prea poate să nu fie aceeaşi. Dar, asemeni lui, încerc să raţionalizez şi să explic, nepătimaş şi mai ales fără încrîncenare ori gelozie, care sînt motivele acestui ataşament.

Ca mulţi clujeni, am fost surprins să aflu cu cîţiva ani în urmă că, datorită onestităţii lui Ioan Sabău, care nu a cedat un meci al Gazului la Petroşani, o echipă din Cluj, CFR, promova în prima divizie. În acea vară plictisită, într-un oraş sufocat încă de doisprezece ani de administraţie naţionalistă, am mers împreună cu nişte prieteni la meciul împotriva Timişoarei, cîştigat cu 2-1. Atunci s-a înfiripat o poveste specială, care nu e nicidecum numai a mea; la ea participă de ani de zile oameni din cei mai diferiţi, convertiţi la cauza ceferistă. Şi voi spune aici de ce.

Am văzut în proiectul CFR, cu urcuşurile şi coborîşurile lui, şansa nu doar a unei echipe de fotbal, ci a unui oraş întreg să revină cu demnitate în rîndul lumii europene. Oraşul a pătimit vreme de mai bine de un deceniu din cauza bufoneriei extremiste pe fondul pasivităţii locuitorilor săi. După 2004, Clujul s-a trezit parcă dintr-o lungă rătăcire sau amorţeală. Un soi de entuziasm civic (naiv pe alocuri, stîngaci fără îndoială) a cuprins palida societate civilă ce se agita în marginea puterilor de o culoare politică sau alta. Urcarea CFR-ului în prima divizie a coincis cu acest moment de dezmorţire. Proiectul său s-a suprapus peste alte proiecte de deschidere cosmopolită a unui întreg oraş. Cei mai mulţi dintre aceia care au început să îngroaşe rîndurile suporterilor echipei în acei ani n-au făcut-o din ataşament pentru istoria acestui club, pe care o ignoră poate şi azi. De asemenea, n-au făcut-o nici dintr-un soi de criză de afectivitate, care trebuia proiectată cu orice preţ într-o creaţie nouă. Au făcut-o – sau cel puţin eu am făcut-o – tocmai pentru că rupea cu o istorie recentă a fotbalului românesc, ale cărei adevăruri murdare şi afaceri ilegale ieşeau tot mai mult la suprafaţă. Da, jurnaliştii au dreptate cînd spun că CFR este un construct artificial, deşi, încă o dată, se poate identifica o istorie a sa, relativ lungă şi continuă, dar o istorie în care puţini mai sînt aceia care se regăsesc. Astfel, cu excepţia fidelilor din anumite cartiere sau zone profesionale, suporterii de azi ai CFR-ului sînt oportunişti asemeni mie. Şi mai ai o trăsătură prea puţin remarcată de analişti: sînt „vinituri”.

Ca oraş universitar, Clujul cunoaşte mai mult ca oricare decît celelalte oraşe din Transilvania această dinamică populaţională, profesională şi economică ce-l face atrăgător în termeni de carieră. Ca orice oraş mare, ştie să fie generos cu învingătorii (în termeni de prestigiu material şi simbolic) şi necruţător cu învinşii. Mulţi dintre suporterii ceferişti fac parte din aceste categorii sociale şi profesionale născute odată cu postcomunismul, nu neapărat cu pregătire academică, dar cu flexibilitate ocupaţională şi cu un spirit antreprenorial dezvoltat. Adeziunea la noul club s-a făcut şi în termenii acestei identificări cu o investiţie de succes, într-un spirit prea puţin întîlnit în fotbalul românesc, bîntuit de personaje groteşti, suspecte legal, ori doar comico-tragice. CFR a fost atunci şi mai este azi şansa unei despărţiri de întunecaţii ani funarioţi (la care, se înţelege, am fost şi noi părtaşi, fie şi numai prin pasivitatea noastră) şi a unei întîlniri cu o altfel de lume, tolerantă, cosmopolită, modernă.

Pasiunile mediocrităţii

Provocarea supremă de douăzeci de ani încoace e cum să devenim cît mai mediocri cu putinţă. Fiecare în parte, în fiecare moment al existenţei lui, dar şi în grup, în colectivităţi, în comunităţi, ca societate. Ne bîntuie spectrele elitelor, excelenţelor, competenţelor, excepţiilor, ni se spune întruna şi în o mie de feluri să fim noi înşine, să fim mai buni, să ne depăşim – toate acestea sînt versiuni ale unui uriaş discurs şi mai ales ale unei generalizate practici a mediocrităţii. Mass media devenită putere spune în mod literal exact acelaşi lucru : o medie pentru mase, cît mai mulţi mediocri, cît mai mediocri în masă. Media decide, nu vîrfurile, media sînt trendul, excepţiile sînt doar ilustratele dintr-un peisaj imaginar.

O clipă de luciditate, să privim destinşi, dacă se poate, în jurul nostru : sînteţi un medic recunoscut în ţară şi străinatate pentru valoarea dumneavoastră profesională ? Nu e grav, partidul va găsi un văr mediocru al unul parlamentar care să vă ia locul la conducerea spitalului. Sînteţi una din figurile majore ale literaturii române contemporane ? Vă trece repede, după ce vă proiectaţi iluziile stilistice într-un politician de duzină şi vă vindeţi pe un preţ de nimic speranţa şi judecata pentru gesturile lui nesăbuite. Aţi avut curajul în firma dumneavoastră să propuneţi ceva inovator, creativ, îndrăzneţ ? Felicitări, veţi plăti pentru asta. Lucraţi la stat ? Perfect, înseamnă că staţi bine, e loc mereu de o relaţie în plus. Aţi visat la un post în universitate ? O căsătorie, o încuscrire, o lipeală pot aranja mereu un prestigiu simbolic.

Nu există domeniu al vieţii noastre de zi cu zi şi al societăţii întregi care să nu fie atins de pasiunea mediocrităţii. De îndată ce o inovaţie sparge piaţa, ea e preluată în practicile consumeriste la nivelul utilizării sale medii. De îndată ce un lider se afirmă într-un domeniu, e readus numaidecît la nivelul înţelegerii şi frecventării sale medii. De îndată ce o producţie culturală (literală, muzicală, cinematografică) e produsă la un nivel de calitate stilistică sau tehnică nemaiîntîlnită, este mixata, digerata, reluată, în serie, pînă cînd se diluează şi se aşează la nivelul comprehensiunii mediocre.

Nu trece o zi să nu fim confruntaţi cu topuri, clasamente şi statistici. Primele ne vorbesc despre ierarhii de moment, pure invenţii, ficţiuni ale unei excelenţe care nu a existat niciodată, promotoare ale unor imagini şi modele (modele ca simulacre, de fapt) menite să ne ghideze în convingeri, gusturi şi alegeri. Topuri muzicale, topuri literare, topuri universitare, totul e top, producţii masive, de o regularitate disperantă, ale fabricanţilor noii mizerii simbolice, în care ni se cere să ne schimbăm zi de zi credinţele, opţiunile. Mai sînt şi topuri all-time, biete caricaturi ale unei eternităţi la care noi, mediocrii unei epoci mediocre, nu vom avea acces nici cu imaginaţia, nici cu scrisul, nici cu reputaţia.

Clasamentele ţin şi ele evidenţa unor ierarhii competiţionale ; ne-am clasat bine, echipa noastră, firma noastră, universitatea noastră e mai bine sau mai puţin bine clasată, chestiune de clasare şi de clasă. Clasamentul e chiar antonimul clasei, aşa cum se înţelege ea în expresia "a avea clasă". Cei din vîrful unui clasament nu sînt neapărat posesorii unei clase. Au clasă cei care nu au nevoie să se compare cu nimic, decît cu ei înşişi, în propria lor depăşire de sine. Intraţi într-un clasament, sîntem doar pionii unor niveluri infinitezimale şi aletorii de cantitate, nu de calitate. Nu este o întîmplare, de altfel, că mai peste tot performanţa celor bine clasaţi se măsoară azi în cantitatea de producţie, produse materiale, produse simbolice, produse informaţionale, produse de schimb etc.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, altul decît mediocritatea, li s-a spus simplu, "statistică". Nu e confort mai mare decît să ne regăsim într-o statistică, adică, dacă se poate, într-un grup bine definit de o medie de preferinţe, unde să ştim că nu sîntem cei 1% sau 10%, ci printre cei mulţi, care, împărtăşind aceleaşi gusturi, tendinţe, opţiuni politice, culturale, economice, sexuale etc. cu noi, ne consolidează în blînda noastră mediocritate.

Calatorii siderale

În cartea sa Noi şi ceilalţi, unde este vorba de o călătorie prin literatură, Todorov propune o clasificare a călătorilor, începînd cu secolul al XIX-lea. După ce a vorbit de Segalen, de Chateaubriand şi de toţi marii călători, el face o clasificare a zece categorii de călători.

În primul rînd, există asimilatorul. Este cel care călătoreşte pentru a asimila cealaltă cultură, deci pentru a o converti în realitate. Fie că e vorba de misionarul creştin sau de marxistul actual, ei sînt în misiune ideologică, economică sau alta. Într-o anumită măsură, colonul caută şi el un fel de asimilare sau, în orice caz, asumă una relativă, prin forţa împrejurărilor.

Profitorul: e neguţătorul. Este cel care călătoreşte fără să aibă vreun raport cu celălalt în originalitatea şi autenticitatea sa. El nu este, de fapt, pentru celălalt, decît alibiul unei alte legi, cea a valorii, ceea ce e cu totul diferit. Este neguţătorul, este şi colonul, căci, desigur, categoriile se pot amesteca. Dar, în principiu, profitorul n-are ideologie, iar asta nu-i dă prea multă bătaie de cap; el călătoreşte, cîştigă bani, exploatează, face comerţ cu sclavi negri.

Turistul: e a treia categorie, deşi fără îndoială una foarte complexă. Dar poate că vom avea timp să revenim la ea. Avem totuşi imaginea ei, intuiţia ei: chiar caricaturală, ştim în ce constă, pentru că am practicat-o cu toţii, mai mult sau mai puţin.

Călătoria impresionistă: este oarecum frumoasa călătorie din secolul al XIX-lea. Oameni ca Loti, Michaux , ori Barthes atunci cînd merge în Japonia. Este o călătorie în care intuiţia, sensibilitatea contează, ba chiar şi viziunea despre o ţară. Fără a ţine seama de faptul că subiectul este cel care vorbeşte, care călătoreşte cu viziunea sa despre lucruri. El nu are nicidecum pretenţia să extragă din călătorie reguli universale, ci se bucură de ea. Se bucură de diferenţă: prin asta este impresionist. El nu caută să universalizeze ceea ce vede.

Asimilatul: în acest caz, nu mai e vorba de asimilator, ci de cel care pătrunde cu adevărat într-o cultură, care adoptă un mod de viaţă; este într-o anumită măsură imigrantul. Deci, la limită, este un călător care nu mai este un călător sau, cel puţin, care încetează foarte repede să fie. Poate fi un imigrat prin forţa lucrurilor, poate fi şi un imigrat de bună voie, dar, la un moment dat, problema celuilalt nu se mai pune pentru că are loc un soi de fuziune.

Exotul: este călătorul, după Segalen. Exotul este cel care păstrează o distanţă, care caută să menţină o distanţă de străinătate, delectîndu-se de diferenţă. Există o strategie a delectării, a seducţiei, care permite salvarea distanţei; nu trebuie nicidecum să încerci să intri, să te confunzi sau să te dezidentifici. Trebuie să menţii distanţa şi să cultivi o tactică a acestei distanţe.

Exilatul: şi el se află la limita călătoriei. Poate fi cazul lui Descartes, care, aşa cum ştiţi, a trăit practic toată viaţa în afara Franţei, mai ales în Olanda.

Dar exilul poate fi o situaţie cu totul încîntătoare sau o situaţie uneori nefericită (un exil politic sau de alt fel). Cu toate acestea, un mare număr de scriitori exilaţi au găsit aici un soi de energie a distanţei, a detaşării, a nostalgiei şi au extras din asta o energie creatoare. De exemplu, poate cunoaşteţi cazul lui Gombrowicz care a trăit douăzeci şi cinci de ani la Buenos Aires: a făcut din această experienţă un fel de lege a genului. Dimpotrivă, a fi deteritorializat în acest sens este o sursă de geniu. Prin urmare, există aici un atu major, dacă nu cumva ajungi să te pierzi tu însuţi, desigur. La limită, pentru a fi cu adevărat singur, trebuie să fii în altă parte. Şi aici, ceva are de-a face cu o strategie a exotismului.

Alegoristul: el ia străinul ca metaforă critică, călătoreşte “metaforic”. El nu se află niciodată cu totul în ţara străină pentru el, ci rămîne în raport cu propria sa cultură, dar într-un raport critic. Altfel spus, cealaltă ţară îi serveşte de alegorie, de figură, pentru a emite o judecată, pentru a lua distanţă faţă de propria sa teritorialitate. Este aşadar, într-o anume măsură, un călător inteligent, dar care nu se descentrează cu adevărat. El rămîne centrat pe propria sa cultură, nu-şi pierde rădăcinile, nu se exilează nici măcar mental, ci scoate din asta o mare complexitate.

O altă versiune a alegoristului este dezabuzatul, care nu călătoreşte decît pentru a verifica pretutindeni superioritatea propriei sale culturi. Numeroase colonii franceze sau americane n-au decît un discurs, cel al mizeriei acestei culturi americane şi că, oriunde ar merge, lucrurile sînt pretutindeni la fel.

Aceşti turişti poate că sînt exaltaţi să călătorească, să descopere lucruri, dar ei nu joacă jocul, n-au beţia vreunei descoperiri. Ei se mulţumesc mai degrabă să verifice că acasă e întotdeauna cel mai bine şi că, în fond, ceilalţi au în mod sigur nişte maniere foarte ciudate de a trăi; că, pînă la urmă, singurele fiinţe cu adevărat umane sînt totuşi congenerii noştri. Topologia dezabuzatului este aşadar un discurs centripet.

Todorov semnalează în fine o ultimă categorie, care este cea a călătorului-filosof. Prototipul, pentru el, este Montaigne. E o categorie oarecum ideală, un ideal-tip, şi ne putem întreba dacă el există cu adevărat. Filosoful este într-adevăr universalist prin destinaţie; diferenţa în universalitate este ceea ce-l interesează, în principiu el nu este etnocentric. Scopul său este verificarea varietăţii, a diferenţierii infinite a valorilor, a culturilor şi tentativa de conciliere a acesteia într-o viziune universală a lucrurilor.

 

În această clasificare, mă întreb dacă nu lipseşte tocmai tipul de călătorie actual, ceea ce este pentru noi călătoria în forma sa cea mai contemporană. Este de fapt călătoria care nici măcar nu mai e terestră, ci e mai curînd călătorie siderală, fără a vorbi desigur de călătoria spaţială, de zborul spaţial; călătoria care este pur vectorială, în care este vorba pur şi simplu de deplasare, de viteză, de circulaţie.

Cazul extrem (şi care e o istorie adevărată) este cel al femeii care a călătorit toată viaţa ei sau, în orice caz, mulţi ani din viaţă. Ea n-a părăsit niciodată aeroportul, a trecut mereu dintr-un aeroport în altul, a luat alt avion, a făcut turul lumii. Ba chiar a murit într-un aeroport! Ea era în călătorie, se afla pe o orbită. În acest caz, avem de-a face cu călătoria orbitală, spaţială, complet deteritorializată, chiar în raport cu planeta care oferă o senzaţie foarte intensă.

(Jean Baudrillard)

Fragmente despre viata de zi cu zi

Să te fixezi asupra ceea ce este jos, să vezi lumea din perspectiva celui care priveşte de jos, să arunci ancora în banal, aşa sau asemănător sună programele directoare ale unei gîndiri care s-a angajat de partea cotidianului pentru a reuşi să cuprindă în cele din urmă adevărul realităţii într-o modalitate ne-metafizică. Marele aflux al filosofiei spre cotidianitate este însă contrariul unei prosternări în faţa lui bon sens, despre care se spunea odată că este lucrul cel mai bine partajat din lume. Ridicînd banalul la nivel filosofic, ea dovedeşte omului cu minte că nu îi este de nici un folos această atît de bună împărţeală. Pentru el lumea rămîne o închisoare, din care orice viaţă care nu s-a resemnat, încearcă să scape visînd. Dimpotrivă, pentru filosofie, care încearcă să scape din spaţiile sale lipsite de aer spre plenitudinea vieţii umane post-metafizice, cotidianul este pămîntul făgăduit al concretului. Aici poţi întîlni oamenii aşa cum sînt, îi surprinzi în timp ce lucrează (ah, auto-producerea speciei), în timpului actului sexual, împreună cu copiii, în bucătărie, la folosirea regulilor comunicării verbale şi la petrecerile dezinvolte între prieteni – nişte mirabile animale colorate, care recurg din plin la seturile de cunoştinţe cotidiene din dotare. Ameţită de aceste descoperiri, gîndirea obosită de metafizică se prăvale în depresiuni, care o despăgubesc din plin pentru pierderile suferite în înalturile idealiste. Din proaspăt descoperitele depresiuni înfloreşte o hermeneutică a banalului, care ne explică cu ce mister avem de a face, dacă ne străduim să fim aici.

(Peter Sloterdijk)

Consumul de masă a permis o desprindere a realităţii sociale de rolul social, ea a produs un spaţiu în care am învăţat să părem ceea ce nu sîntem. E un lucru care a intrat în conştiinţa noastră cea mai cotidiană şi care, acum două generaţii, era cu totul de neimaginat. A părea ceea ce nu eşti ar fi stîrnit în societatea tradiţională o harababură sau ceva pe aproape. Astăzi, poporul accede la plăcerile incognito-ului, în vreme ce, printr-o ironică răsturnare a istoriei, “prinţii” – cel puţin cei care guvernează – sînt menţinuţi de către media sub privirile poporului şi destinaţi astfel unei anumite transparenţe.

În oraş, şi prin consumul de masă, am învăţat să administrăm un vîrtej de cuvinte şi semne. Am învăţat să lucrăm cu incoerenţa, cu contradicţiile semnelor, cu “colajele” postmodernităţii. O frază a lui John Cage rezumă această sensibilitate: “Lumea e un imens colaj. Un autobuz plin cu oameni care nu se cunosc şi care trece prin faţa unei catedrale gotice, în vreme ce un panou publicitar luminos preamăreşte o marcă de ţigări”. Pe acest teren vag şi pe reperele sale heteroclite, pe grafitti-urile şi tag-urile sale învăţăm să înnodăm comunicaţii spectrale. Trebuie în acelaşi timp să administrăm semne, să administrăm roluri, raporturi cu necunoscuţi, cu străini cu care trebuie să împărţim sau să schimbăm ceva, în nenumărate ocazii.

(Marc Guillaume)

« Care drepturi ale omului ei sunt tigani »

Această frază, în toată sărăcia ei gramaticală şi în toată stupiditatea periculoasă a conţinutului ei, aparţine unui senator român, care ocupă pe banii contribuabililor un fotoliu confortabil în Casa Poporului din partea partidului aflat la putere. Ea este extrasă dintr-o intervenţie făcută pe blogul personal şi reprezintă, fără îndoială, cu fidelitate părerea multora dintre alegătorii domniei sale. Spun „fără îndoială”, pentru că cititorii textului semnează cu pseudonime care nu necesită nici un fel de comentariu suplimentar: „Police”, „rasistu”, „Sturbhanfuhrer” „SS”, „Auschwitz”, „antijeg” şi care, veţi ghici uşor, propun soluţii simple, radicale, chiar finale, la „problema ţigănească”.

Textul în sine nu merită discutat: e atît de prost scris, şi în formă şi în idei, încît nu poate excita decît nişte minţi la fel de înguste ca şi cea a senatorului de Ilfov.

Dar întîmplarea face să mă aflu în Franţa în momentul în care începe expulzarea cîtorva zeci de ţigani, ceea ce-mi permite să urmăresc felul în care media franceză tratează subiectul în comparaţie cu media românească, totul, desigur, pe fondul prezenţei, la Défense, la Notre-Dame sau la Sacré-Coeur, a compatrioţilor noştri cerşind sau înşelînd turiştii în numele vreunei fantomatice asociaţii pentru surdo-muţi.