După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.
Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.
Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia.

