Completare la "Universitatea lambda"

Ii multumesc lui Dan Ungureanu, ami de longue date, pentru privirea lucida asupra starii universitatii romanesti. Imi face bucurie sa-l pot propune spre citire, impartasindu-i nelinistile.

Textul lui Dan Ungureanu de pe blogul revistei Cultura. 

Universitatea lambda

După o serie de conferinţe, ateliere şi seminarii ştiinţifice, zise interdisciplinare, pe care le organizez de aproape doi ani la Cluj şi la care audienţa n-a depăşit niciodată mai mult de cincisprezece persoane, pot avansa cîteva idei în chip de diagnostic al stării mediului universitar românesc. Spun fără teamă „diagnostic”, împrumutînd acest termen din limbajul medical, pentru că devenirea spaţiului academic şi ştiinţific din ultimii ani are ceva dintr-o boală, dacă nu dintr-o patologie.

Demisia cvasi-generală a profesorilor şi studenţilor, dezinteresul aproape complet faţă de orice eveniment capabilă să provoace cunoaştere, dezbatere, reflecţie colectivă este consecinţa echivocurilor şi simulacrelor pe care le promovează actualul sistem universitar. Echivocuri în ce priveşte misiunea însăşi a universităţii: părăsind cu entuziasm modelul „vetust” al şcolii humboldtiene, ca loc privilegiat al Bildung-ului, deopotrivă formare şi informare, universitatea nu a devenit un proiect unitar, coerent şi demn de încredere, după chipul şi asemănarea societăţii postcomuniste. Ruptura între formare şi informare pare mai profundă ca niciodată şi aceasta mai ales decît soluţia miraculoasă numită „procesul de la Bologna” se dovedeşte a fi un cal troian: informarea se presupune că duce spre cercetare şi doctorat, formarea spre cariere de succes. Amîndouă căile sînt însă numai pe jumătate (şi prost) realizate: pe de o parte, articularea între absolvenţi şi piaţa muncii e îndoielnică. Licenţele şi masterele zise profesionale se mulţumesc să înscrie an de an zeci şi sute de studenţi plătitori de taxe, pregătiţi superficial, în masă, pentru joburi provizorii, dar care îmbogăţesc facultăţi şi profesori care au şansa de a fi la modă cu denumirile pompoase pe care le propun. Oricine poate constata că astăzi, calitatea actului didactic şi a pregătirii e invers proporţională cu numărul studenţilor înscrişi în aceste forme de pregătire; desigur, nimic nu garantează, pe de altă parte, că masterele cu număr mic de studenţi produc calitate. Facultăţi întregi, cum este dreptul sau ştiinţele economice, în mare parte şi ştiinţele politice, s-au repliat pe producţia masivă, pe bandă rulantă de presupuşi tehnicieni şi experţi, renunţînd, contra unei recompense financiare substanţiale obţinute prin taxe, la orice pretenţie de recunoaştere ştiinţifică sau de reflecţie teoretică.

Nici pe latura informării şi a cercetării fundamentale sau aplicate lucrurile nu stau mai bine: alte facultăţi care au făcut odinioară prestigiul universităţii şi au produs cunoaştere, teorii, discursuri etc. (şi mă gîndesc aici la filosofie, litere, matematică, fizică etc.) se zbat azi între nostalgia unor modele perimate (însoţită de orgoliul autostimulat în medii restrînse) şi disperarea încadrării în criterii procustiene de evaluare şi de recunoaştere internaţională. Din această zbatere se nasc doar apatia şi sărăcia. 

Cluj – Kolozsvár: memorii ireconciliabile?

Sîmbătă, 15 mai 2010, la ora 19.45 (pour les connaisseurs: la pauza meciului CFR-Internaţional Curtea de Argeş), am avut surpriza s-o întîlnesc în tribuna a II-a stadionului „Constantin Rădulescu” pe colega mea Edit Szegedi. Întîlnire fericită nu numai din punctul de vedere al scorului final, ci şi din cel al urmării teoretice: astfel, ca raspuns amical la textul meu precedent despre presa sportiva, Edit a avut bunăvoinţa să-mi trimită textul de mai jos şi mai ales să-mi îngăduie publicarea lui pe acest blog. Îi mulţumesc şi sper să ne reîntîlnim nu numai pe holurile facultăţii, ci şi în tribunele meciurilor din campionat sau Champions League ale echipei clujene.

Edit Szegedi

Cele două nume din titlu se referă la două epoci reflectate de cele două denumiri oficiale ale oraşului: Cluj stă pentru perioada de după 1918 (exceptând anii 1940-1944), în timp ce Kolozsvár stă pentru oraşul de până la 1918. Însă, spre deosebire de jurnaliştii occidentali, nu voi vorbi despre „fostul Kolozsvár“, deoarece numele maghiar al oraşului este folosit chiar oficial, la fel cum numele german Klausenburg este în uz, chiar dacă populaţia germană este foarte mică.

De mai mult de un deceniu viaţa cotidiană la Cluj a devenit un fenomen greu de înţeles pentru locuitorii altor oraşe precum Braşov, Sibiu sau Reşiţa. Există subtilităţi pe care cei din afara Clujului nu le pot desluşi, aşa cum înainte de 1898 cei străini de oraş nu înţelegeau denumirile străzilor. Unul dintre aceste aspecte de neînţeles este atitudinea cu care sunt tratate cele două echipe de fotbal ale oraşului, U şi CFR. Nu este vorba de rivalitatea normală dintre mai multe cluburi sportive, existentă în toată lumea şi care se manifestă inclusiv prin violenţe stradale, ci de tratarea celor două cluburi în termeni de autenticitate şi legitimitate istorică: doar unul dintre cluburi are legitimitate istorică, doar acesta reprezintă tradiţia oraşului, nu poate fi loc pentru două echipe în oraş. Dincolo de aspectul mai degrabă frivol al rivalităţii extra-sportive, proclamarea sau negarea autenticităţii şi legitimităţii istorice a celor cluburi exprimă, după părerea mea, conflictul dintre memoriile istorice ale Clujului.

Desigur, Clujul nu este singurul oraş cu memorie scindată, iar memoria scindată nu este caracteristică nici României şi nici Europei central-răsăritene. Există în Europa occidentală oraşe cu memoriile mult mai dureros scindate ca Belfast sau Londonderry, iar cele două cluburi de fotbal din Glasgow, Celtic şi Rangers, exprimă şi cele două istorii confesionale ale oraşului scoţian. Din perspectiva mea de istoric normalitatea înseamnă coexistenţa memoriilor şi tradiţiilor diferite şi chiar conflictuale, atâta timp cât această coexistenţă şi nu monopolul uneia este considerată singura legitimă. Situaţia din Cluj este cea a monopolului identităţii oficiale susţinute de stat care începe să fie contestată chiar din interior. Nu este vorba, desigur, de o intelectualizare excesivă a microbiştilor clujeni, ci, mai degrabă de ascensiunea unei identităţi alternative exprimată şi prin impunerea unei alte tradiţii sportive care se revendică dintr-o altă istorie a Clujului, cea legată de Kolozsvár.

Rivalitatea extra-sportivă în termeni de autenticitate şi legitimitate de la Cluj este de dată recentă şi se leagă de ascensiunea clubului CFR 1907 de la divizia C la una din echipele care joacă în Liga Campionilor. Succesele acestui club au fost primite mai degrabă fără entuziasm de media clujeană de limbă română, în timp ce mediile bucureştene erau mult mai deschise noului-venit. Cauza acestui sentiment mai degrabă de jenă este probabil cel mai bine exprimată de reprezentanţii naţionalismului extrem, Gheorghe Funar sau Ionuţ Ţene, pentru că simplificările lor excesive exprimă ceea ce mulţi gândesc: clubul CFR 1907 este un club maghiar, prin însuşi anul afişat în denumirea clubului reprezintă o sfidare, deoarece se referă la perioada dualismului austro-ungar şi nu în ultimul rând, este un club de străini. Singura echipă care poate reprezenta Clujul „adevărat“ este U, fondat în 1919, revendicându-se astfel din şi continuând Marea Unire.

Dacă într-adevăr U ar fi echipa românească iar CFR echipa maghiară a Clujului, atunci nu ar fi nimic scandalos. Dincolo de simplificările naţionaliştilor, scandalul îşi are rădăcinile în chiar faptul că nu se poate trasa o frontieră etnică între cele două cluburi. Nu doar pentru că singurul maghiar din CFR este finanţatorul, ci pentru că, deşi o mare parte dintre suporteri sunt maghiari, existând chiar o galerie „maghiară“ KVSC, majoritatea suporterilor sunt români. Mai mult, există chiar şi o mică galerie de ultranaţionalişti, numită Romaniacs. Însă nici U nu este doar echipa celor cu „inimă română“, având, ca şi clubul rival, o galerie mixtă din punct de vedere etnic. Desigur, ar putea fi invocată rivalitatea tradiţională dintre un club universitar şi unul muncitoresc, însă la U nu mai joacă de mult studenţi, iar la CFR nu mai sunt feroviari. Cele două cluburi îşi asumă doar tradiţiile, iar contestatarii sau apologeţii continuă, fără să conştientizeze, tradiţii clujene provenind chiar din istoria premodernă a urbei.

Presa sportivă – între iresponsabilitate şi instigare la violenţă

Urmăresc de ani buni transformările şi degradarea prin care trece presa sportivă din România şi devin tot mai convins că este unul din responsabilii morali ai violenţei care se manifestă în spaţiul nostru public.

Cauzele evidentei asocieri dintre lipsa de calitate a actului jurnalistic şi violenţă (verbală şi fizică) vulgaritate, xenofobie, rasism, şovinism sînt accesibile oricui: slaba pregătire profesională a jurnaliştilor, goana după rating cu orice preţ, interesele financiare individuale şi de grup etc. Este la fel de evidentă şi lipsa de deontologie profesională, care îngăduie, cu ocazia oricărui articol „şocant”, „senzaţional”, „incredibil”, deversarea sub formă de comentarii şi sub protecţia anonimatului a celor mai extremiste idei care se pot naşte şi exersa în societate. Obiecţia care se aduce acestei „libertăţi de exprimare” este că spaţiul virtual permite decompresarea, defularea unor pulsiuni care, odată ce capătă forma scrisă a unor comentarii individuale, nu se vor mai manifesta în lumea reală. O obiecţie greşită pentru că defularea în cauză nu face decît să întreţină prejudecăţi, stereotipuri şi intoleranţă, legitimînd astfel exprimarea prin pulsiunile primare ca o falsă formă de drept cetăţenesc a miilor de anonimi pentru care cetăţenia se reduce la înjurături.

Această situaţie este şi mai clară în cazul relatărilor despre echipele de fotbal clujene. Din clipa în care CFR Cluj a promovat în prima ligă, şi mai cu seamă după ce a devenit o echipă incomodă pentru echipele bucureştene, presa sportivă a reactivat coarda naţionalistă a conflictului dintre „adevărata reprezentantă” a Clujului (Universitatea, pentru că echipă românească”) şi echipa de „mercenari” şi „unguri” (CFR). În martie 2009, un ziarist de la Gazeta sporturilor putea să vorbească despre „enclavizarea” din Gruia şi despre „patria devenind ciumă” pentru „unii”.

Mai recent, pana mediocră a lui George Stanca se răcorea înjurînd literalmente într-un material ce se pretinde pamflet şi încheindu-şi apoteotic textul în termeni de „Kolozsvar”, „Ferar”, nume ce ar fi confiscat românitatea, pierzînd astfel orice urmă de legitimitate..

Tema deficitului de românitate este reluată într-un nefericit interviu cu Mircea Lucescu, pentru care, la fel, CFR nu este o echipă românească „atîta timp cît nu are nici un român în echipă”.

În fine, pentru a nu multiplica exemplele, în aceeaşi Gazetă a Sporturilor, junele Alin Fornade publică în 4 mai 2010 un interviu cu istoricul Gheorghe Bodea, fost cercetător „istoric-activist” la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lîngă C.C. al P.C.R. (I.S.I.S.P.), recunoscut pentru naţionalismul său, alături de alţi istorici din aceeaşi şcoală naţionalistă de istorie de la Cluj pusă în slujba propagandei comuniste a lui Ceauşescu. Gheorghe Bodea, care are, printre altele, meritul de a fi scris o impresionantă istorie a clubului Universitatea, declară pentru ziar că „CFR nu reprezintă nimic pentru Cluj” şi că ar putea-o face numai dacă jucătorii săi ar putea fi născuţi „în Transilvania sau în România”.

Papan sau despre (in)toleranţă (Eu când vreau să fluier, fluier, partea a II-a)

Articolul lui Florin Şerban, „Scârbă”, publicat pe blogul ziarului Gândul a provocat reacţii extreme în rîndul cititorilor, a căror sensibilitate s-a trezit brusc la invocarea „problemei ţigăneşti”. De la intoleranţa faţă de ţigani şi propuneri de exterminare, trecînd prin numirea regizorului drept ţigan, el şi toată etnia lui, pînă la pateticele regrete că nu sîntem suficient de creştini cu aceşti năpăstuiţi, în vreme ce-i iertăm la fel de creştineşte pe marii corupţi – reacţiile sînt toate pasionale şi pulsionale, populate de imagini tari, scene de violuri, familii amarîte de la ţară care nu fură, soţii de ambasadori decăzuţi etc.

Subiectul articolului şi al comentariilor este încă unul fierbinte, nu a încetat să fie astfel, tocmai pentru că în jurul lui se practică dintotdeauna (de cînd această problemă pretinde că se pune) dublul discurs şi, pe cale de consecinţă, ipocrizia.

Îmi propun doar cîteva reflecţii în marginea acestui subiect, profitînd de şansa de a-l fi cunoscut şi de a-l cunoaşte bine pe Florin Şerban, onorîndu-i în acest fel filmul.

1. Textul său, trădînd de bună voie o afectivitate îmbrăcată estetic şi transcrisă literar, este un text despre mecanismele excluderii în societate. Papan este pretextul unei asemenea dezbateri. Un pretext care nu rezistă confiscării dezbaterii şi mutării ei în discursul toleranţei. Florin Şerban are experienţa lucrului de zi cu zi cu excluşii deveniţi infractori, o experienţă depusă pe o formaţie filosofică solidă, interogativă şi critică, dar şi pe o formaţie artistică de excepţie în şcolile americane. Scîrba lui e justificată şi este bine explicată în text, nu revin asupra ei. Manipularea spectaculară din media românească, cea mai eficientă industrie actuală de produs clişee şi stereotipuri, recuperează şi sărăceşte cu o viteză şi o eficienţă nemaiîntîlnită – în tuşe grosolane, voit exagerate – orice subiect demn de interogaţie. E şi cazul excluderii.

2. Mecanismele excluderii sociale nu au făcut şi nu fac încă obiectul unor cercetări sistematice, de profunzime, în cultura română. Societatea zisă liberală construită pe scheletul constrîngător al economiei de piaţă, se alimentează din dinamica normativizării şi normalizării. Prima impunînd norme formale şi generale de includere/excludere, cea de a doua legitimînd comportamentele şi reprezentările majorităţii, prin uniformizare şi printr-un fals respect al diferenţei şi drepturilor minorităţii. O societate în mişcare browniană accelerată, în care nu e loc de învinşi, de looseri, de nerentabili, înlocuiţi numai decît de învingători temporari, de indivizi de succes efemer(i), modele pentru ceilalţi. Nu dispunem încă de instrumente teoretice şi nici de aptitudinile epistemice pentru a cerceta spiralele excluderii, care sînt transversale în societatea românească, aşa cum sînt în orice societate guvernată de legitimarea prin eficienţă economică şi prin bunăstare materială. În fiecare etapă a vieţii, cu fiecare instituţie prin care trecem, ne punem la încercare, trecem probe şi examene, intrăm în norme sau rămînem în afara lor, sîntem incluşi sau excluşi. Nu orice eşec este excludere, se înţelege. Dar e de studiat, pentru că rămîn încă necunoscute, mecanismele unei spirale a excluderii, a cărei declanşare este consecinţa reunirii unor circumstanţe mai mult sau mai puţin probabile, mai mult sau mai puţin grave. În alte cuvinte, de ce o excludere atrage după sine o alta, şi mai gravă, care la rîndul ei produce încă una, şi aşa mai departe. Sărăcia, anaflabetismul, contextul infracţional, predispoziţiile genetice (horribile dictu), starea de sănătate etc. etc., oricare din aceste condiţii, mai multe împreună sau chiar toate, pot sau NU pot declanşa o asemenea spirală a excluderii. În cazul lui Papan, această spirală s-a declanşat foarte devreme, Florin Şerban o descrie plastic şi convingător în textul său.

Idealurile educationale si falimentul umanioarelor

Retranscriu aici comentariile pertinente si pe care le impartasesc in intregime ale prietenului meu, Stefan. Dimpreuna cu multumirile mele.

Doream să intervin pe acest subiect încă de la postarea cu filosofia în spaţiul public, nu legat numai de filosofie, ci de umanioare în genere.

Noua Lege a Educaţiei “naţionale”, proaspăt aprobată de Guvern, vorbeşte de “idealul educaţional al şcolii româneşti” ce ar consta în “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi asumarea unui sistem de valori care este necesar pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.” (art 2.1). Cele două deziderate de final nu intră în logica celorlalte “idealuri”, pentru că pur şi simplu fac parte dintr-un sistem de educaţie cu scop distinct: unul profesional, bazat pe şcoală specializată, destinată producerii de personal pentru un anume sector. “Idealurile educaţionale”, precum “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii etc.” rămân formulări găunoase aici, în măsura în care ele nu mai apar nicăieri în textul legii, iar, în continuare, articolul 4 al legii vorbeşte numai de “educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor” ce are ca finalitate “formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităti şi atitudini, necesare pentru: a) împlinirea şi dezvoltarea personală prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii; b) integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate”.

Se pare că realizatorii textului de lege s-au inspirat din cărţi, filme sau afişe cu viziuni diferite, chiar opuse uneori, despre educaţie, pendulând, stângaci, între, sau, uneori, chiar confundând dezvoltarea “armonioasă” cu formarea “profesională”. Dincolo de prolixitatea termenilor şi a stilurilor (cred că trebuia să mai citesc pentru a înţelege ‘competenţa’ ca ‘ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinte, deprinderi/abilităţi şi atitudini etc.’), legea nu discerne educaţia profesională de educaţia umanistă, considerând “educaţia profesională a copiilor (?), a tinerilor şi a adulţilor“ ca având drept scop “formarea competenţelor”. În măsura în care, după cum înţeleg, competenţele sunt necesare pentru “împlinirea personală” şi “integrarea socială”, ele ţin de educaţia ne-profesională, generală a copilului şi a tânărului, adică tocmai de educaţia umanistă, cea mai veche şi tradiţională formă a educaţiei, şi nu de şcoala de meserii pentru şcolari sau preşcolari.

Petiţie pentru introducerea disciplinelor de Logică, argumentare şi comunicare şi Filosofie în Proiectul Legii educaţiei Naţionale

Am luat act cu îngrijorare de faptul că în noua Lege a Educaţiei Naţionale lipsesc disciplinele Filosofie şi Logică, argumentare şi comunicare din lista ştiinţelor socio-umane eligibile la Examenul naţional de bacalaureat (art. 63/4/E).

Considerăm că în noua formulă de elaborare a legii viitorul disciplinei Logică, argumentare şi comunicare rămâne neclar după trecerea clasei a IX-a la ciclul gimnazial.

După cum s-a arătat şi în Protestul împotriva scoaterii orelor de Logică din programa de liceu, iniţiat de Societatea Română de Filosofie şi de facultăţile şi departamentele de Filosofie de la Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Baia Mare şi Oradea din data de 15.03.2009, disciplina Logică, argumentare şi comunicare este importantă deoarece o societate democratică nu poate funcţiona şi nu poate evolua fără dezbatere publică, bazată pe argumente şi gândire critică. Ne bucură faptul că în definirea competenţelor cheie în învăţământul gimnazial (art. 54/1) sunt enumerate:

d) Competenţe axiologice (ca set de cunoştinţe si valori necesare pentru participarea activă şi responsabilă la viaţa socială);

e) Competenţe sociale şi civice.

Sperăm că includerea în textul legii a acestor competenţe poate însemna că disciplina Logică, argumentare şi comunicare va fi totuşi inclusă în această treaptă a educaţiei.

Prezenţa disciplinei Filosofie în învăţământul liceal, profesional, de artă şi sportiv este indispensabilă deoarece constituie o bază solidă a însuşirii culturii de către elevi şi de formare a unui orizont larg pentru orientarea în lume.

Propunem un pachet de ştiinţe socio-umane fondat pe un program consecvent atât la nivelul învăţământului gimnazial cât şi la cel liceal din care nu poate să lipsească disciplinele susnumite. Numai astfel vor fi capabili elevii să-şi însuşească valorile de bază ale societăţii democratice, să dobândească capacitatea de a selecta critic conform cerinţelor vieţii curente informaţiile de care dispun, să argumenteze raţional în favoarea susţinerii ideilor proprii şi să înţeleagă să ia în considerare ideile altora.

Ca urmare, cerem Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

1) să reintroducă în noua Lege a Educaţiei Naţionale Filosofia ca disciplină eligibilă la Examenul naţional de bacalaureat,

2) să întărească statutul disciplinei Logică, argumentare şi comunicare, şi

3) să dispună ca ambele discipline să devină puncte de referinţă în tematica ştiinţelor socio-umane.

Departamentul de Filosofie de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj Napoca.

Autor: Prof.univ.dr. Vasile Muscă

Semneaza petitia

L’homme habite en passant…

Astăzi, pare a ne spune Jean-Luc Nancy, omul nu mai locuieşte “en poète”, ci “en passant”. Măsura existenţei noastre nu o mai dă poezia, ci trecerea, mişcarea. Relaţia, dacă a mai rămas ceva din ea, dintre pămînt şi cer, divini şi muritori, nu mai survine prin graţia rostirii poetice, ea este mimată prin efortul disperat al mersului, al deplasărilor, al întoarcerilor, al ţeserii locurilor prin construcţiile propriilor noştri paşi.

Dacă ar fi atunci să forţăm traducerea sintagmei lui Nancy, am spune, fără prea multă inspiraţie: “în chip trecător locuieşte omul” sau, mai simplu, “ca trecător locuieşte omul”. Cuvîntul românesc “trecător” e la fel de echivoc precum francezul “passant”: trimiterea e de fiecare dată la verbul “a trece”, odată trecînd prin timp, altădată (sau poate de aceeaşi dată) trecînd prin spaţiu. A parcurge timpul şi spaţiul e însuşi felul nostru de a fi ca fiinţe umane; întrebarea cu privire la trecerea prin timp şi-o pune (printre altele) filosofia, cea despre trecerea prin spaţiu revine (tot printre altele) arhitecturii şi geografiei. Iar dacă trecerea prin timp pare, după spusa poetului, să încremenească la sat, cea prin spaţiu vine să se dinamizeze, să se revitalizeze la oraş. Oraşul este locul fuziunii dintre spaţiu şi timp în sensul trecerii, o fuziune din care nici timpul şi nici spaţiul nu mai ies la fel cum au intrat. Oraşul este puterea (mai degrabă în sensul unei potentia, puissance, decît al unei puteri ca pouvoir) de a învinge spaţiul şi timpul, dar nu asemeni satului, care le eternizează şi le absolutizează, ci mai curînd ca deturnîndu-le, relativizîndu-le, domesticindu-le şi supunîndu-le unul celuilalt. Spaţiul este stăpînul timpului, prin distribuţii arhitecturale şi urbanistice sfidînd trecerea, prin concentrări de lungi perioade temporale în monumente, locuri, plăci, ziduri, graffiti-uri, prin capturi de semnificaţii şi evenimente în memorii solidificate spaţial. Timpul, la rîndul său, îşi aserveşte spaţiul oraşului opunînd întinderii viteza şi mişcarea ori, dimpotrivă, scurtcircuitînd dimensiunile extensiunii în intensiuni şi intensităţi, în emoţii şi sentimente, decuplînd tridimensionalitatea în linii de forţă şi în stări afective, în suprafeţe de înscriere şi de descriere, ce nu sînt suprafeţe geometrice ori geografice, ci mai degrabă planuri de imanenţă, cum le numeşte Deleuze, planuri elastice şi fluide, orizonturi relative şi variabile, infinite prin număr, prin atribuiri şi recuperări, raporturi de forţă, de dominaţie şi de supunere.

Filosofia în spaţiul public

Dacă sîntem cîţiva azi – nesemnificativ de puţini în vuietul mediatic general – care să deplîngem soarta filosofiei, marginalizarea şi deprecierea ei sistematică, este şi pentru că profesioniştii ei sînt de ani mulţi absenţi din dezbaterile spaţiului public.

Această absenţă e de un gen particular: este vorba de lipsa filosofilor ca filosofi din dezbaterile publice, din acele dezbateri în care ei nu doar că ar avea ceva semnificativ de spus, dar şi în raport cu care o intervenţie, o reflecţie de tip filosofic ar aduce un plus de limpezime şi de luciditate.

Nu mă gîndesc aici la cei cîţiva (foarte puţini) filosofi care scriu editoriale sau tablete în presa cotidiană. Prezenţa lor e exotică, elitistă, sancţionată pe forumuri de comentariile limitate ale unei inteligenţe cu cît mai anonime, cu atît mai dornică să-şi manifeste mediocritatea.

Nu mă gîndesc nici la revistele cu pretenţii filosofice, scrise într-un limbaj pretenţios, şi menite să satisfacă orgoliile rănite ale unei minorităţi cu aere de înţelepţi rătăciţi într-o lume prea vulgară pentru ei, ce nu merită decît un dispreţ continuu.

În sfîrşit, nu am în vedere nici exoticele intervenţii radio sau televizate în care, bunăoară, un jurnalist (de regulă fost student sau actual admirator) invită un filosof cunoscut pentru preocupările sale în raport cu fenomenul cutare sau cu evenimentul cutare.

Toate acestea – fiecare şi împreună – sînt prea puţin şi mai ales altceva decît o reală prezenţă a filosofiei în spaţiul public.

Eu când vreau să fluier, fluier – un film şi filosofia (1)

Am aşteptat să treacă o săptămînă de la întîlnirea cu filmul lui Florin Şerban şi cu el însuşi. Prezenţa sa la Cluj pentru premiera filmului a fost şi prilejul unei ceremonii de decernare a titlului (inaugurat chiar cu această ocazie !) de absolvent de excelenţă al Departamentului de Filosofie al UBB.

Dar despre asta a scris şi presa, aşa cum s-a priceput, cel mai adesea sec,  pur informativ, în zilele ce au urmat evenimentelor.

Acum, cîteva gînduri disparate (în episoade):

Faptul că Florin Şerban a terminat filosofia acum 13 ani la Cluj e un lucru pe care ni l-am amintit cu toţii după Ursul de la Berlin. Aşa cum ne-am aminti, cît ne-ar sta în putinţă, de orice alt fost student care a trecut prin facultate de cînd predăm, cu ocazia vreunui eveniment fericit sau nefericit care i se intimpla sau ni se intimpla.

Reamintirea ca proces de recuperare a unor secvenţe din rutinele profesorale, aproape şterse pentru noi, dar care au marcat decisiv existenţele lor, ale fiecăruia sau fiecăreia. Ceea ce ne-ar trimite mult mai departe cu ideea, înspre un soi de responsabilitate a ceea ce am spus, a ceea ce am făcut cîndva, dar de care nu suntem niciodată pe deplin conştienţi.

Faptul că am găsit – ca profesori şi ca facultate – în premiul de la Berlin al lui Florin Şerban un motiv de mîndrie nu are nimic ipocrit, nu e un gest de apropriere brutală a unor merite pe care nu le-am avea, unii sau alţii dintre profesorii de filosofie care l-au format (sau deformat). O mîndrie ce trebuie temperată însă de sinceritatea  brutala si tonica a regizorului: pe de o parte, a uitat ce a făcut în facultate; pe de altă parte, şi drept consecinţă directă, nu există prea multă filosofie ori chiar deloc în filmul său.

Uitarea ca dialectică subtilă a învăţării şi dezvăţării, din care nu rămîne, peste timp, decît o pînză de fond ale cărei tonuri şi nuanţe infinitezimale nu mai pot fi şi nici nu merită descompuse şi identificate pentru a găsi, în interstiţiile lor, sursele marilor gesturi ori decizii de mai tîrziu.

Ce fel de tainică legătură între uitarea a ceea ce am fost, a ceea ce am făcut sau am simţit şi ceea ce suntem azi? De cîtă uitare e nevoie pentru a putea merge mai departe, pentru a nu ne împiedica în amintiri, dar nici pentru a nu cădea în golurile uitărilor de noi înşine, de ceilalţi?